Cu Ligia Moise am vorbit despre implicare socială, activism şi social media, dar şi despre ce înseamnă voluntariatul.

Eram emoţionată. Mereu sunt emoţionată când merg să iau un interviu. E un amestec dulce-amărui de entuziam şi curiozitate, dar şi o explozie de fluturi în stomac. Ca la prima întâlnire. În fapt, a fost prima noastră întâlnire de oameni mari.

Am decis să ne vedem la prânz. Eu eram în pauza de masă, iar Ligia avea puţin timp liber între sesiunile de terapii. Ne-am îmbrăţişat şi am zâmbit. Ce mai faci? a venit firesc întrebarea cu înfăţişare nevinovată. M-a pus în gardă. Hmm, venind din partea unui psiholog, nu ştiu cum ar trebui să răspund. Am râs amândouă şi am început să povestim despre cine este Ligia Moise.

Sunt o femeie de 46 de ani, mamă a doi copii adulţi, aşa cum îmi place mie să spun, pentru că aşa este. Psihologia, care este parte integrantă din viaţa mea în ultimii 15 ani, m-a influnţat şi la nivel personal. Încă sunt idealistă şi toate câte se întâmplă în jurul nostru, mai ales în ultima vreme, n-au reuşit să mă facă să cred că lumea nu poate fi bună şi că nu putem să ne influenţăm benefic unul pe celălalt la fiecare întâlnire, sporadică sau permanentă, din viaţa noastră.

Am ales să beau un ceai de fructe, oricum nu puteam să mănânc nimic. Eram prea agitată, dar pregătită să îmi pun planul în aplicare, să vorbim despre implicare şi schimbare. În faţa mea, Ligia îmi zâmbea. Ştiam că şi ea este emoţionată, vorbiserăm despre asta. Dar şi încântarea şi curiozitatea erau prezente. Când stai de vorbă cu Ligia, îţi transmite încredere. Este construită dintr-un amestec fin din care nu lipsesc forţa şi sensibilitatea, sinceritatea şi un simţ al umorului ascuţit. O simţeam prezentă şi atentă la discuţia noastră. Am început prin a o întreba de unde îşi ia informaţiile, cum se racordează la realitatea din jurul ei.

Mi-am făcut un filtru şi am renunţat la televizor. Din vara lui 2010 nu mai am cablu şi am observat următorul lucru: ştirile cu adevărat importante, atât interne, cât şi externe, sunt ca nişte vârfuri şi îmi este clar că cele care ajung la mine din trei surse, care pot include Facebook-ul şi prietenii, sunt foarte prezente în viaţă socială. Ăsta este un filtru grosso modo. Un altul mai de fineţe este dat de lista de prieteni de pe Facebook sau Linkedin. Mulţi dintre ei sunt jurnalişti care comentează ceea ce văd în jurul lor. Asta este o modalitate prin care merg în pas cu lumea, pentru că nu trăiesc într-un turn al meu, departe de ce se întâmplă în jur. Sunt foarte ancorată. Am observat că sunt mult mai ancorată pe lucruri serioase decât alţi prieteni de-ai mei care pierd vremea la TV. Pe de altă parte, în social media s-a mutat şi genul „haideţi să mai vorbim şi de altceva”, care vine şi îl înlocuieşte pe domnul cu trei clase de la televizor şi părerea lui despre ce se întâmplă în lume.

O urmăresc pe Ligia şi pe Facebook, unde am descoperit-o activă, şi am observat că pagina sa reflectă subtil felul ei de-a fi. Este un amestec echilibrat de citate motivaţionale, fotografii, muzică şi psihologie. M-a făcut curioasă şi am întrebat-o cum se raportează ea la povestea numită Facebook.

Sunt conştientă că datorită profesiei mele, opinia mea contează. Sunt foarte atentă la ce pun pe Facebook. Practic este o pagină personală sau, cum îmi place mie să zic, semipersonală, pentru că acolo se vede părerea, opinia, modul de a gândi şi trăi ale psihologului. Expun eventuale autodezvăluiri despre viaţa mea, cu condiţia să nu îşi piardă calitatea de a fi cu tâlc. Ca oamenii să poată învăţa ceva. Nu merg pe principiul haideţi să vă spun şi vouă ce am păţit eu, doar de dragul de a spune. Asta cred eu pentru că practica mea profesională mi-a arătat-o, dar şi experienţa de viaţă. Am 46 de ani trăiţi, nu trecuţi doar aşa pentru că nu am înţeles şi eu de ce sunt pe lumea asta. Eu ştiu exact de ce sunt pe lumea asta.

Tot pe Facebook am descoperit şi latura activistă a Ligiei. Susţine cu patimă cauzele în care crede. A participat cam la toate protestele din ultimii ani şi vorbeşte cu hotărâre despre nevoia de a ne cere drepturile.

Să înţeleg că m-ai văzut cu Roşia Montană cât am fost de activă. S-a văzut. Mă bucur. Un motiv de bucurie apropo de protestele pentru Roşia Montană este faptul că mi s-au alăturat şi copiii. Şi la un moment dat au venit şi prieteni de-ai lor. M-am bucurat foarte mult pentru că au putut să înţeleagă că este important să se implice. La proteste am văzut coeziune. Cu toate că nu am naivitatea să cred că s-au schimbat foarte multe lucruri sau că putem să facem o revoluţie, franceză, de exemplu, nu putem nici să stăm degeaba. Cei de la putere trebuie să ştie că noi existăm şi că dacă nu ne place, strada poate fi a noastră. Ceea ce s-a şi întâmplat imediat după Colectiv. Chiar dacă rezultatele de-acum nu sunt poate cele aşteptate, coeziunea de-atunci este cea mai importantă. Poporul român avea nevoie să simtă după Colectiv că se poate coagula, că se poate agrega şi astfel poate să devină un organism. Asta mi-a plăcut foarte mult.

ligia moise bicicleta

Discuţia a devenit din ce în ce mai animată. Am alunecat uşor spre un subiect de mare importanţă pentru amândouă. Puterea exemplului. Cred cu tărie că acţiunile pozitive îşi vor găsi întotdeauna ecoul în cei care vor să le vadă. Iar Ligia mi-a confirmat gândurile.

De trei ori da. Cred în puterea exemplului, ba mai mult, sunt convinsă. Totul în lumea asta este stimul şi răspuns. Dacă eu ofer un stimul de asemenea manieră să mă îndrept cu bine către tine, gândind frumos, gândind către evoluţie, nu am cum să nu am un răspuns pe măsură. Dacă stau acasă şi cred că nimic nu se poate întâmpla, păi nimic nu se poate întâmpla. E mai mult decât simplu. Dar dacă mă port frumos cu un om, nu neapărat înseamnă că se va purta şi el frumos, dar îl va împiedica să-mi facă rău mie. Da, cred în puterea exemplului.

Oarecum firesc, am ajuns de la puterea exemplului să vorbim despre voluntariat. Apreciez sincer oamenii care fac voluntariat şi îmi doresc să aflu care le este motivaţia, de ce aleg să investească timp, energie, uneori chiar şi bani în activităţi care nu sunt remunerate. Lipsa unei răsplăţi în bani pentru un efort depus este pentru unii de neînţeles şi atunci am decis să o întreb pe Ligia ce înseamnă pentru ea munca voluntară şi de ce a ales să se implice. Cu voce caldă şi joasă a început să-mi povestească.

Voluntariatul de care sunt foarte mândră, care mi-a adus foarte mari satisfacţii şi care totodată a fost şi o experienţă profesională extraordinară, a fost în cadrul Asociaţiei Anais care se ocupă de femei victime ale violenţei domestice. De la consiliere juridică, asistenţă socială, dus în adăpost, dat minimul de resurse materiale victimelor, copiilor, până la obţinerea ordinului de restricţie de care multă lume nu ştie chiar dacă deja este de 3 ani în legislaţia României. Apoi, grupul pe care l-am înfiinţat împreună cu ele în care am gândit simplu din punct de vedere psihologic. Bun, le-am asigurat, sunt în siguranţă, dar cine le învaţă să trăiască din nou? Am început în octombrie 2014 şi vreme de un an de zile, în fiecare joi, aveam jour fix la Asociaţia Anais unde m-am întâlnit cu şase femei şi am învăţat să trăim. Rezultate au fost extraordinar de frumoase. Adică acele femei au început să trăiască din nou frumos, au început să descopere acest oraş care este destul de ofertant. Practic mi-au oferit atât de mare satisfacţie profesională cum de mult nu mi s-a mai întâmplat.

Am decis să mă implic în acest proiect pentru că la un moment dat mi-am făcut socoteala simplu. Uitându-mă la ele şi ştiind câţi copii au, mai erau cu mine în aceea încăpere cumva încă nouă copii și am ştiut că în momentul în care vor apărea schimbările la ele şi vieţile copiilor lor vor fi influenţate indirect.

Înainte să mă apuc am ştiut că va dura minimum un an, căci nu am naivitatea să cred că am vreo baghetă magică care face miracole. Mă gândeam că această schimbare nu poate veni decât în timp, adică ce s-a instalat în ani, chiar zeci de ani în două cazuri, nu se poate rezolva în două, trei întâlniri. Şi atunci am avut un dialog pur şi simplu cu mine. „Bun, crezi că poţi să faci acest demers?” Felicitări, Ligia. După care mi-am zis: „Ştii că un an de zile înseamnă şi iarna care nu îţi place şi va trebui să străbaţi drumul până acolo. Să nu te aud că te plângi. Să nu aud că te plângi un an de zile”. Şi joi de joi am fost acolo. Clar pro bono. Nici nu se punea problema unei plăţi. Am luat decizia asta pentru că eram într-o perioadă din viaţa mea în care intervenise schimbarea la nivel personal, în sensul că îmi erau copiii mari şi fiecare cu vieţile lui şi eu aveam foarte mult de dăruit şi nu mai aveam cui. Am ştiut foarte bine ce fac. Am ales să dăruiesc prin acest proiect datorită profesiei mele. Cu nişte rezultate spectaculoase care mi-au adus foarte multă bucurie. Oricum nu există un pro bono zero, nu vin bani, dar vin alte lucruri care nu pot fi nici măcar cuantificabile.

Am cunoscut-o pe Ligia cu mult înainte să ne întâlnim. Mama ne-a făcut cunoştinţă acum câţiva ani. Erau colege de birou, iar eu eram doar o puştoiacă. Mi-o amintesc frumoasă, zâmbitoare şi plină de energie. La fel mi se înfăţişa şi acum, peste ani, vorbindu-mi cu voce liniştită, dar cu ton ferm.

Din păcate în România voluntariatul nu este la modă. Lumea nu este conştientă de beneficiile pe care le poate avea, dar dacă treci dincolo de remuneraţie şi de câştig material, poţi avea foarte multe satisfacţii. Poţi avea bucurii, înţelegi de ce te-ai târât dimineaţa din pat, înţelegi că dacă vrei să trăieşti într-o societate frumoasă, echilibrată şi armonioasă, trebuie să contribui la ea. Dacă Dumnezeu a fost darnic cu noi şi ne-a dat posibilitatea să învăţăm şi să aflăm, să ni se dezvolte şi lărgească orizontul de cunoaştere, atunci avem obligaţia să dăm mai departe. Nu putem să rămânem numai noi aşa într-un turn de fildeş. Cu fiecare copil pe care îl vei salva, vei salva o lume. Asta poate fi o motivaţie să faci voluntariat.

Am şi prieteni şi clienţi care se implică. Clienţi de la care am aflat că exisă asociaţii care chiar fac treabă. De exemplu, Ana şi copiii, spre care am îndreptat oameni. Iar ei îmi povestesc cum au făcut teme cu copii care vin din medii defavorizate şi cărora nu are cine să le spună ce să mai citească şi cum să înveţe. Şi te duci tu, care ştii, şi deschizi o fereastră pe care se va uita copilul. Şi de-acolo se va mai deschide o altă fereastră şi altă fereastră şi ştii că acel copil are şanse să trăiască o viaţă frumoasă, echilibrată şi armonioasă. Şi dacă este să vorbim despre voluntariat, dar şi despre cultură, mi-am adus aminte de Shakespeare care a spus la un moment dat ”The more I give, the more I have. For both are infinite.” (n.r. Shakespeare, Romeo și Julieta). Asta înseamnă voluntariatul, asta înseamnă a dărui. Până la urmă se va întoarce într-o formă sau alta. Vei primi ceva în schimb pentru efortul tău. Dar dacă la serviciu primim nişte bani, ceea ce primim din voluntariat, ceea ce primim din simplul gest uman faţă de un alt om, nu poate fi cuantificat în nimic pe lumea asta. Dacă nu ai trăit niciodată este puţin dificil să înţelegi şi tot dificil este şi pentru cel care trebuie să descrie cam ce înseamnă o îmbrăţişare pe care o simte cu fiecare celulă şi care îl umple de bucurie. Trebuie doar să ne aducem aminte că ne-am născut buni.

Am revăzut-o pe Ligia astă-vară când am participat la primul meu stand-up psychology. Aflasem de pe Facebook că ea era gazda evenimentului şi, încântată, am decis să merg. Nu ne mai văzuserăm de ceva vreme. Drumul profesional al mamei şi al Ligiei se despărţise şi nu mai ştiam prea multe despre ea. Cuvintele mamei de fiecare dată când vorbim despre Ligia Moise sunt:

Primul lucru care îmi vine în minte despre Ligia este pasiune. Era cu adevărat pasionată de psihologie şi nu s-a lăsat până nu şi-a împlinit visul, chiar dacă ştiu că i-a fost foarte greu. A ajuns psiholog.

Stand-up psychology este un soi de psiho-atelier, unde sunt aduse în discuţie lucruri mai puţin plăcute sau chiar dureroase, abordate într-o manieră tipică pentru Ligia, cu umor, cu mult haz de necaz. Glumind putem spune chiar şi adevărul, afirma Freud, iar Ligia transpune perfect în realitate aceste cuvinte. Am experimentat, mi-a plăcut şi recomand cel puţin o participare la un atelier de stand-up psychology susţinut de Ligia. Zâmbetul nu lipseşte, dar nici întrebările pentru acasă care te cam pun pe gânduri.

Ligia Moise este un profesionist. Îşi iubeşte meseria şi o practică cu respect. Însă dincolo de meşteşugarul psiholog, am încercat să descopăr şi omul implicat care completează perfect portretul. Unele întâlniri nu sunt întâmplătoare, ele sunt un privilegiu, iar regăsirea cu Ligia a fost despre bucuria de a descoperi un om frumos şi atent pentru care am purtat întotdeauna o amintire dragă.

Ne-am despărţit aşa cum ne-am întâlnit, cu zâmbetul pe buze şi cu promisiunea că ne vom mai vedea. Emoţiile se risipiseră şi lăsaseră locul unei stări dulci de euforie. Descoperisem un om care a ales să trăiască frumos, conectat la ce se întâmplă în jurul lui şi conştient că schimbarea se construieşte, nu doar se rosteşte.

 sursa foto: arhiva personală a Ligiei Moise