Cu Alexander Schimpf, pianist german câștigător a numeroase competiții internaționale prestigioase, am discutat despre conexiunile pe care muzica clasică le creează între cei care o ascultă.
Se spune adesea că muzica unește oamenii. În nenumărate rânduri am simțit o conexiune deosebită cu cei prezenți în sălile de concerte, însă, în ultima vreme, am început să mă simt din nou apropiată de cei care fac muzică. Probabil acest lucru se întâmplă și ca urmare a nostalgiei mele crescânde față de perioadele în care îmi întăream tehnica prin exerciții de Hanon sau studii de Carl Czerny, pentru a pregăti cea mai bună variantă din Sonata de Beethoven pe care o cântam în perioada respectivă. Iar această nostalgie vine și din discuțiile pe care le-am purtat în ultima vreme cu diverși interpreți, fie ei violoniști (Liviu Prunaru, Valentina Svyatloskaya), fie ei pianiști (Alina Azario, Adela Liculescu).
De data aceasta am avut plăcerea să descopăr un pianist de origine germană, ale cărui interpretări ale pieselor lui Beethoven sunt foarte apreciate. Alexander Schimpf s-a remarcat în diverse competiții ca un deschizător de drumuri. Astfel, în 2008, era primul pianist care a câștigat German Music Competition după o perioadă de 14 ani, iar în 2011 devenea primul pianist german care câștiga prestigiosul Concurs Internațional de Pian de la Cleveland. Unanim recunoscut după acest succes răsunător, talentul său a fost pus în continuare în slujba publicului, prin numeroase spectacole pe diverse scene ale lumii. Despre momentele când apare în fața spectatorilor spune că sunt unice, fiecare producându-i o stare diferită în care concentrarea pentru atingerea unui anumit efect se îmbină cu emoțiile inerente.
Călătorind înapoi în timp, Alexander a crescut într-o familie de muzicieni, mama sa făcând parte dintr-o orchestră bisericească. Mereu a auzit sunetele viorilor părinților, iar pianul a fost un instrument prezent în casă, parcă așteptându-l. Astfel că primele întâlniri ale lui Alexander cu muzica sunt vagi, pierdute între amintirile pe care orice om le are despre copilăria sa. Pentru el, muzica a fost mereu parte din viața sa.
Ai simțit vreodată că exercițiul la pian era plictisitor când erai copil? Ai simțit vreodată că instrumentul îți fura din momentele frumoase ale copilăriei?
În mod cert nu aveam mereu chef să exersez când eram copil și firește că eram interesat și de alte lucruri. Dar pianul era unul dintre lucrurile de care eram interesat în mod natural și oricum nu am fost forțat să exersez foarte mult în copilărie și nici chiar mai târziu – a venit împreună cu motivația mea personală. Pe de altă parte, cred că și în copilărie poate fi un lucru bun să lucrezi la ceva pentru o perioadă de timp și apoi să ai un rezultat reușit și oameni în jurul tău care să fie mândri de tine. Și aceasta este o „bucurie a copilăriei”, nu-i așa?
Alina Azario a vorbit cu cititorii noștri despre căutarea unui maestru care să fie un ghid nu doar în termeni muzicali, ci și pentru viață. De obicei, muzicienii caută îndrumare, nu doar sfaturi tehnice, ceea ce creează o legătură specială între profesor și elev. Cum i-ai descrie pe profesorii tăi și care a fost relația ta cu ei? Care a fost cea mai importantă lecție pe care ai căpătat-o din experiența lor?
De-a lungul anilor, profesorii mei au avut personalități foarte diferite, provenind de asemenea din tradiția germană, rusească sau franceză. Cred că cele mai importante lecții pe care le-am învățat au fost să rămân fidel anumitor valori pe care le descoperim în muzică, deși în primă instanță ar putea să nu fie atât de populare pentru un public mare, precum și să mă dezvolt încet și sigur. Să interpretezi muzică pe scenă nu este niciodată un lucru ușor de făcut și pentru a realiza anumite lucruri este nevoie pur și simplu de timp, prin urmare ar trebui să le dai suficient timp. Câteodată nu ajută să fii nerăbdător. Sunt sigur că asta se aplică și vieții în general, din multe puncte de vedere.
Dacă ar fi să întâlnești un compozitor și un pianist, pe cine ai alege? Ce ai ruga pianistul să interpreteze alături de tine sau pentru tine?
În acest sens, mi-ar plăcea să am o întâlnire cu Franz Schubert. Ar fi un pic mai tânăr față de mine, dar aș asculta orice ar avea de spus, la fel cum asculți cuvintele unui bătrân înțelept. Cât despre pianist, ar fi minunat să discut despre compoziţiile lui Beethoven din ultimii săi ani cu Arthur Schnabel și să îl ascult cântând câteva Sonate…
Ai o lucrare favorită sau un compozitor pe care l-ai asculta încontinuu, fără să te plictisești?
Beethoven ar fi unul dintre acei compozitori. Bănuiesc că există totuși un anumit punct în care orice lucrare muzicală își atinge limita dacă petreci prea mult timp ascultând-o. Dar muzica nu este făcută pentru asta, ea a fost scrisă pentru o interpretare live, intensă și condamnată, în fața unui public care ascultă piesa o singură dată.
De obicei mă simt cel mai confortabil în muzica vieneză clasică – Mozart, Beethoven, Schubert –, dar sunt interesat de întreaga varietate a repertoriului. Îmi face plăcere și să cânt jazz și să încerc să îl dezvolt mai mult doar pentru mine, dar nu aș urca niciodată pe scenă cu el.
Muzica clasică a avut dintotdeauna aura sa specială printre arte. Consideri că acest tip de muzică este elitist sau crezi că publicul percepe concertele de muzică clasică nu doar ca pe un lucru la modă, ci ca pe o adevărată plăcere, înțelegând viziunea și ideile melodiilor?
Ar putea fi elitistă într-un anumit mod – dar în „sensul bun”, dacă îmi este permis să spun așa. Muzica clasică are propria sa relevanță, nu este prezentată doar pentru că niște oameni au exersat bine la instrumentele lor și apoi vor să interpreteze ceva la ele. Din contră: marile lucrări muzicale au exact aceleași calități culturale și emoționale precum un mare roman sau dramă sau poate, la un nivel diferit, o capodoperă cinematografică din zilele noastre. Sunt sigur că există întotdeauna o foarte bună șansă să obții acea conexiune adevărată într-un concert live. Cel puțin despre asta ar trebui să fie vorba.
[n.a.] Într-adevăr, concertele pot fi cea mai bună experiență de creare de punți între oameni. Toți spectatorii uniți de aceleași ritmuri, respirând același aer în care circulă izul de lemn lăcuit al instrumentelor și în care strălucesc corzile și alămurile – o imagine magică, creată cu ajutorul sunetelor. O vibrație plină de energie și emoție pe care cei prezenți în sală o împărtășesc atât cu creatorii armoniilor, cât și cu cei care le dau viață pe scenă.
* Interviul a fost realizat în limba engleză. Traducerea în limba română îi aparține Teodorei Agarici.