Timp de două ore, sub bagheta maestrului Horia Andreescu şi alături de arcuşul lui Gabriel Croitoru, Camerata Regală şi-a purtat auditoriul prin diverse colţuri ale Europei.

Ne-am dus la Ateneul Român într-o sâmbătă seară care încă păstra în aer atmosfera primăvăratecă a zilei. Deja devine o obișnuință să văd sala plină la concertele Cameratei Regale, însă parcă de data aceasta mi s-a părut că a fost și mai multă lume, din diverse cercuri. M-am bucurat să văd mulţi tineri în sală, dornici să asculte piesele incluse în program.

Seara a început cu un opus românesc din secolul al XVII-lea, Codex Caioni. La această culegere au contribuit învăţaţi din acea perioadă, dintre care cel mai cunoscut este călugărul franciscan umanist Ioan Căianu, cel care a şi dat numele codicelui. Interpretarea Cameratei, dirijată de maestrul Horia Andreescu, ne-a ancorat în spiritul tradițional românesc. De fapt, lucrarea în aranjamentul lui Doru Popovici nu a fost decât preludiul unei plimbări prin întreaga Europă, care ne-a permis să visăm cu ochii deschiși, admirând arhitectura Ateneului și studiind cu coada ochiului numele oamenilor de cultură români încrustate pe cupola sălii.

Următoarea oprire a fost în Franţa lui Camille Saint-Saëns, iar ghidul nostru a fost violonistul Gabriel Croitoru. Acesta a povestit amuzat cum a ajuns printr-o întâmplare să studieze vioara:

Povestea e mai veche, de la 3 ani, când cineva m-a auzit cântând pe un hol de spital și i-a spus tatălui meu că ar face o greșeală dacă nu m-ar da să fac muzică. Tata nu a dat importanță acestui fapt, până după doi ani, când și-a amintit și s-a gândit dacă nu cumva ar fi un sâmbure de adevăr. M-a dus la o profesoară de teorie muzicală, pentru a-mi testa auzul, care era foarte bun. Deoarece nu erau hotărâți ce instrument să fac, profesoara ne-a recomandat vioara. Nu sunt sigur că mi-ar fi plăcut alt instrument. Mi-am dorit întotdeauna să fac canto, însă nu m-a ajutat vocea. La pian complementar am cântat aceeași melodie timp de 6 ani și nu știa nimeni, decât eu cu profesoara.

Piesa compusă pentru Pablo Sarasate, Introducerea şi Rondo Capriciosso, reflectă măiestria lui Saint-Saëns de a uni teme muzicale romantice cu elemente neoclasice, creând în acelaşi timp o punte de legătură cu noua muzică a secolului XX. Francezul a început să cânte la vârsta de doi ani, iar la şase ani deja realiza prima compoziţie. Primul profesor a fost chiar mătuşa sa, iar ulterior a lucrat cu Camille Stamaty la pian şi cu Pierre Maledon la teorie muzicală.

Gabriel Croitoru la rândul său a lucrat cu mai mulţi profesori, de la care a preluat tehnici şi lecţii importante, după cum el însuşi mărturiseşte.

Am învățat de la toată lumea câte ceva. Am avut noroc să am mereu profesori buni, pentru că și ei la rândul lor își doreau elevi și studenți buni. Aveam câte un profesor la tehnică, la muzicalitate, la teorie – fiecare îmi transmitea câte ceva. Am trecut pe la clasa lui Mihai Constantinescu, cel care a fost unul dintre soliștii Filarmonicii din București, apoi am ajuns la Ștefan Gheorghiu care a fost și el solist, știau ce înseamnă asta. Am lucrat și cu Modest Iftinchi, care nu era neapărat un practician, mai ales din cauza emoțiilor. Și ca el am văzut foarte mulți oameni talentați, care cântau foarte bine, dar care nu puteau urca pe scenă din cauza emoțiilor. Când trebuiau să arate în fața celorlalți ce știau, mulți își pierdeau elanul.

La un moment dat ajunsesem să fac câte un program cu fiecare profesor, pentru că mereu exista o invidie prietenească pentru mine. Cu ocazia aceasta am și avut un repertoriu mai larg, ceea ce mi-a prins foarte bine pe viitor.

Călătoria alături de Camerata Regală ne-a purtat şi pe tărâmuri spaniole, în compania lui Pablo Sarasate. Inspirată de temele culturii rome, Zigeunerweisen este una din compoziţiile preferate ale virtuozilor violonişti. Gabriel Croitoru a avut de-a lungul carierei sale o relaţie specială cu Sarasate, câştigând un concurs internaţional dedicat acestuia.

Este unul dintre compozitorii ale căror lucrări îmi plac foarte mult și poate tocmai de aceea am mers la concursul care îi poartă numele. Sunt atras de stilul acesta iberic de compoziție. Are și niște piese spectaculoase, iar din cele 54 de opusuri, nu toate sunt grozave, multe fiind dedicate anumitor persoane. Însă Sarasate a fost violonist și a scris bine pentru vioară. Nu e neapărat cel mai fin orchestrator, așa cum zice lumea chiar și de Paganini, însă îl apreciez. Un alt exemplu este Kreisler, care a fost și compozitor și interpret, însă el scria frumos, pentru că a avut probabil alte experiențe.

Eu de exemplu nu am avut nicio legătură cu compozițiile, pentru că nu erau reușite. Trebuia să scriu pe ea compoziție ca să își dea lumea seama ce e, toți râdeau de mine. Așa că am rămas cu vioara mea și cu interpretatul.

După câştigarea concursului dedicat lui Sarasate, Gabriel Croitoru a fost invitat să înregistreze integrala opusurilor pentru vioară şi orchestră. Povestindu-mi despre acest subiect, violonistului îi sclipeau ochii ca unui copil – se observau pasiunea şi dedicarea.

Când a trebuit să facem imprimarea integralei lui Sarasate la Madrid cu Orchestra din Malaga, era cât pe ce să o facem cu Stradivariusul lui Sarasate. Din motive birocratice, nu am reușit să o scoatem de acolo. Am imprimat în 3 zile 28 de lucrări, ceea ce a fost un efort imens atât pentru mine, cât și pentru orchestră, însă CD-ul trebuia scos într-o lună. Când mi se propusese, eu nu știam decât vreo 5-6 lucrări, dirijorul mi-a spus că trebuie să știu vreo 30. Dacă am fi reușit să scoatem Stradivarisul, ar fi fost minunat, mai ales din punct de vedere simbolic.

Deşi nu a reuşit să cânte pe Stradivarisul lui Sarasate, Gabriel Croitoru se bucură de coardele altei comori a lutierilor italieni – vioara Guarnieri care a aparţinut lui George Enescu, supranumită şi Catedrala pentru sunetele sale impresionante.

În 1999, eu am participat la concursul care a fost organizat pentru vioara Stradivarius-Voicu. Din păcate, nu am primit niciodată această vioară. Laura Manolache, directoarea Muzeului George Enescu, m-a invitat la muzeu să văd viorile lui Enescu, unde mie mi-a plăcut această vioară, pentru care Muzeul a inițiat procedura de concurs. Mă bucur foarte mult că am ocazia să interpretez pe această vioară, care a fost foarte bine păstrată și are un sunet minunat.

M-au trecut fiorii când am simţit comunicarea muzicală foarte bună dintre Camerata Regală şi solist. Am observat exact acele lucruri despre care îmi vorbea Raluca Ouatu – dedicarea membrilor Cameratei, atenţia la detalii şi pasiunea pentru muzică, nu obligaţia de a cânta.

Aceeaşi idee despre pasiune a ţinut să o transmită şi Gabriel Croitoru în finalul discuţiei noastre, sfat ce mi-a răsunat în minte în timp ce mă lăsam purtată de acordurile lui Ceaikovsky puse cap la cap pentru a reda amintirea atmosferei speciale a Florenţei:

Cred că cel mai important aspect legat de meserie este să faci ceea ce îți dorești cu adevărat, în așa fel încât să nu te chinui nici tu și nici să nu îi chinui pe ceilalți. Acest lucru este valabil în toate domeniile, nu numai în muzică. Dacă toți și-ar face bine și cu plăcere meseria pe care și-au ales-o, lucrurile ar merge mult mai bine, după cum vedem și în jurul nostru. Fiecare să își găsească rostul pe care îl are de la Dumnezeu.

De exemplu noi, eu şi soţia mea, nu am încercat nici pentru Simina să o inducem pe această cale a muzicii, însă ne-a auzit prin casă. Dacă nu studiam, veneau elevii la lecție. Practic, a auzit vioara de mititică, şi atunci când și-a dorit să cânte la ceva, a crezut că așa e bine, că așa e modelul. Dar nu am obligat-o, pentru că știu că dacă obligi pe cineva să facă ceva ce nu îi place, lucrurile merg prost. Un lucru pe care îl faci cu plăcere se va vedea întotdeauna.

Mie mi-a spus odată Ștefan Gheorghiu că i-am descoperit meseria la timp fiicei mele. Există oameni care își descoperă prea târziu meseria care li se potrivește și nu mai pot face nimic, cum este în muzică sau în balet. Sigur, există și excepții, cum este cazul lui Luciano Pavarotti, care s-a lansat la 30 de ani. El cânta și înainte, însă nu îl știa nimeni. Cineva l-a și ajutat. Contează și norocul, însă ţine și de implicarea fiecăruia. Numai la vioară știu eu mulți oameni care nu sunt în primul eșalon sau al doilea, pentru că viața nu e onestă cu efortul pe care îl depun acei oameni.

Viața mea s-a aranjat foarte bine, deși poate nu a fost spectaculos. Sunt foarte mulțumit de viața mea, pentru că am avut și viață personală. Numai anul trecut am avut 200 de concerte, ceea ce e foarte mult pentru tine ca persoană. Ajungi să te întrebi la ce îți folosește, deși faci lucrurile cu pasiune. Ai nevoie și de viață de familie, pe lângă bani. E o anecdotă care spune că toți venim pe lumea asta cu pumnii strânși, dar plecăm cu palmele desfăcute. Nimeni nu ia nimic pe lumea cealaltă, așa că nu înțeleg încrâncenarea și competiția asta de aici.

Am ieşit din sală cu o expresie de copil fericit. Probabil şi datorită bisului care era o parodie de la celebra bucată mozartiană Eine Kleine Nacht Musik. Auzisem mulţi romantici în acea seară ce îmi întărea dorul de vară. Mi-aş fi dorit ca timpul să se oprească puţin în loc şi să mai aud acordurile vibrante ale candeţelor de dialog între pian şi vioară. Călătorisem mult în două ore, dar eram mulţumită.

sursa foto: (c) Andrada Pavel