Jurnalismul cultural are o putere fantastică, iar oamenii care practică această meserie au o dublă responsabilitate: față de actul artistic și față de cititori. Aceasta este lecția pe care Matei Vișniec ne-a transmis-o la conferința de la TNB.
Când eram profesor, făceam naveta cu 4 mijloace de transport. Plecam din Drumul Taberei cu autobuzul 638 până la Eroilor, de unde luam metroul până la Republica. Acolo luam un tren până la Călărași și de acolo mai mergeam 4 kilometri cu bicicleta.
Călătoria aceasta am parcurs-o și noi cu Matei Vișniec într-o zi de duminică troienită, la Conferințele Teatrului Național. Nici măcar codul portocaliu de viscol, nici zăpada ce aproape a blocat tramvaiele și nici străzile pustii nu ne-au împiedicat pe mine și pe Delia să asistăm la o discuție interesantă despre influențele reciproce din teatru și jurnalism.
Ne-am urcat în autobuzul anilor ’80 și am ajuns cu bicicleta la globalizarea din secolul XXI. Prima stație a fost despre piesa de teatru Buzunarul cu pâine, inspirată dintr-un fapt real petrecut chiar pe drumul navetei spre școala din comuna Dorobanțu (Plătărești). Era vorba despre o fântână părăsită, în care, într-una din zile, Vișniec a auzit lătrând un câine. A fost un moment de epifanie în care dramaturgul a găsit o sursă de inspirație pentru o viitoare piesă, însă și o problemă de viață impresionantă:
Câinele blocat în fântână eram eu sau era chiar România. Mi-am dat seama că trebuie să schimb ceva, că trebuie să ies din acea fântână. Cred că era prin ’84 și cred că atunci m-am hotărât să plec din țară.
Au urmat apoi stații despre viața de redacție în revistele culturale ale anilor ’80, când oameni ca Valentin Silvestru, Dumitru Radu Popescu sau Adrian Păunescu i-au influențat cariera lui Matei Vișniec, direct sau indirect. Atât de pasionat era de teatru încât atunci când încă era în liceu venea de la Rădăuți la București pentru a se bucura de vigoarea și talentul actorilor români, după cum el însuși a mărturisit. Tocmai de aceea și-a dorit să scrie teatru. Când i-a prezentat lui Valentin Silvestru o serie de piese proprii, Matei Vișniec își amintește cum acesta l-a invitat la biroul său:
Acest om cu o voce formidabilă și un stil aparte – omul e stilul, ce să mai – mi-a spus „Luați loc aici” și mi-a enumerat o serie de nume de dramaturgi care stătuseră înaintea mea pe acel scaun, printre care și Marin Sorescu. Vă dați seama că mă simțeam de parcă mă făcuse cavaler. Era ca și cum îmi dăduse acceptul: „Da, dumneata ești dramaturg de azi înainte!” Eu nu mi-am dat niciodată definitivatul ca profesor, însă ca dramaturg știu că ăsta a fost definitivatul meu.
Am continuat călătoria tot pe șine, de data aceasta prin România, unde Matei Vișniec ne-a povestit despre jurnalismul cultural făcut prin deplasări. Astfel, împreună cu echipa sa, călătorea prin țară și vedea piese montate la teatre mai mici sau mai mari, de către regizori mai tineri sau mai experimentați. Nu de puține ori i s-a întâmplat să se întâlnească după ceva timp cu acei regizori, iar aceștia să îi mulțumească pentru binele pe care cronicile semnate de Vișniec îl făcuseră carierelor lor. Și de aici apare puterea extraordinară pe care o are jurnalismul cultural – aceea de a face cunoscută cultura românească.
Dacă România poate exporta ceva, acel lucru este cultura și teatrul.
Am ieșit din București și ne-am mutat împreună cu Vișniec în Franța, undeva prin anul 1987. Am pornit cu bicicleta, exact ca în călătoria lui către școală, tocmai pentru că drumul era nou pentru dramaturgul autoexilat și pentru că încă mai erau lucruri de cunoscut. În plus, atunci când biciclești poți să îi vezi și să îi asculți mai bine pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma sau Alain Paruit, toți cei care au pus câte o piatră la temelia evoluției dramaturgului Matei Vișniec.
Nu au lipsit din această călătorie posturile de radio. Mai întâi cele care transmiteau ilegal în România, Europa Liberă, Vocea Americii, Deutsche Welle, mai apoi cele pentru care Matei Vișniec a lucrat – BBC și, actualmente, Radio France Internationale. Aici jurnalistul ne-a relatat despre influența pe care au avut-o fiecare din aceste posturi asupra formării sale, cum ascultându-le în România a prins gustul jurnalismului cultural de calitate și cum lucrând la BBC a învățat cum se face din punct de vedere tehnic acesta.
Însă Marea Britanie nu a fost pe placul dramaturgului Matei Vișniec, care spune, cu zâmbetul pe buze:
Mă simțeam ca un ”alien” atunci când scriam ceva teatru în Marea Britanie. Poate tocmai de aceea și Samuel Beckett s-a simțit exilat în propria sa țară și a decis să plece în Franța. Și eu simțeam că Franța este patria mea mentală. Acolo fusese mereu avangarda, iar ce scriam eu nu mai era privit ca și cum ar fi venit de la un ”alien”.
Dragostea pentru Franța este puternică în sufletul lui Matei Vișniec. O vădește admirația pentru susținerea acordată de statul francez tinerilor care activează în domeniul cultural, pentru sistemul descentralizat de teatre și succesul de care se bucură teatrele independente, pentru stilul actorilor, care își petrec doar 10% din timp pe scenă și 90% din timp în ateliere de teatru.
Prietenul meu George Banu spunea că în ziua de astăzi sunt mai mulți oameni care vor să facă teatru decât oameni care vor să meargă la teatru. Iar eu i-am spus că asta e bine, pentru că prin atelierele de teatru se formează spectatori.
Jurnalistul Matei Vișniec este însă dezamăgit de imaginea României transmisă în media franceză. După trei luni de dragoste și generozitate în perioada imediat următoare revoluției din 1989, Franța a început să descopere și să redescopere cu obstinație subiectele negative ale României. Pe o notă ironică, jurnalistul remarcă:
Le-aș sugera jurnaliștilor români să îi aștepte pe corespondenții străini la punctele de trecere a frontierei cu o listă mai largă de subiecte negative. Vorbesc foarte serios, pentru că ei altfel nu le caută. Dacă prezintă mereu aceleași 5-6 subiecte negative, România pare o țară care iese din limitele normalului. Însă dacă se diversifică paleta negativului, aflăm că și România este o țară normală ca toate celelalte.
Și de aici apare acea separație între jurnalist și dramaturg, pe care Matei Vișniec a descris-o ca pe un duel între tristețe și speranță, între ideea că totul e pierdut, că timpul trece în ritmul crizelor ce se succed, iar oamenii sunt în delir și ideea că omul e poezie, e frumos, e idealism. Dacă nu ar fi omul de artă în el, Matei Vișniec ar fi renunțat demult la jurnalism sau poate chiar la viață. Pentru că piese ca Despre sexul femeii ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia sunt născute din neputința jurnalistului de a face ceva pentru a schimba situația despre care relatează. Așa că oroarea și frustrarea sunt transpuse în teme literare, tocmai pentru a învăța să le depășim și a identifica soluții să le evităm. Întocmai cum a încercat Matei Vișniec în monologul din Sala Atelier (ce coincidență interesantă, nu?) a Teatrului Național București.
Concluzia călătoriei în care profesorul Vișniec a ajuns la școală?
Jurnalistul are o conștiință și o datorie civică de a stârni un moment de reflecție în fiecare om.
Găsiți cărțile lui Matei Vișniec pe: