Piesele de teatru absurd ale lui Václav Havel, alături de eseurile și întreaga sa activitate politică, scot în evidență contradicțiile sociale, determinând conștiințele să se întoarcă la adevăratele valori.

Regimul comunist a fost un sistem de conducere totalitar, bazat pe control, frică și autoritate. Societatea acelei perioade era legată de centru prin numeroase fire puternice, care formau o rețea aproape imposibil de spart. Orice domeniu era unul controlat, fapt ce creștea angoasa socială resimțită individual și imposibil de împărtășit. Deși oamenii ar fi trebuit să formeze o comunitate bazată pe solidaritate și pe conștiința conlucrării, frica era motorul menținerii coeziunii statului. Toată această angoasă se transmitea și la nivelul vieții culturale, ai cărei soli transmiteau mesaje subtile cu privire la situația reală. Un astfel de reprezentant este Václav Havel, dizident ceh, autor a numeroase piese de teatru absurd și al unor eseuri care scoteau în evidență problemele comunismului.

Václav Havel s-a născut în 1936, într-o familie care se bucura de oarecare privilegii (bunicul său era arhitect, tatăl era investitor imobiliar, un unchi era ambasador). Cadrul familial impunea o anumită conduită și o anumită dezvoltare a conștiinței copilului Havel. Comunismul instalat în 1948 în Cehoslovacia i-a redus acestuia șansele la educație, făcând imposibilă înscrierea sa la liceu, dată fiind originea sa burgheză. Acest lucru nu l-a împiedicat însă să își continue studiile individual și să reușească să urmeze studii universitare în domeniul economic.

În perioada de până la Primăvara de la Praga (1968), Havel s-a remarcat prin prezentarea unor eseuri acide la adresa îngrădirii scriitorilor cehoslovaci, cărora nu le era permis accesul la producții culturale din afara Europei de Est. Anul 1963 a marcat debutul său dramaturgic, cu piesa Petrecere în aer liber, care se regăsește și în volumul de Teatru, publicat de Editura Curtea Veche.

Piesa, încadrată în teatrul absurdului, venea într-o perioadă în care Partidul Comunist cehoslovac se manifesta mai puțin agresiv față de criticii săi. Astfel, Havel a reușit să transmită prin dialoguri pline de paradoxuri și întorsături de limbaj absența unei logici cotidiene. Societății descrise prin convorbirile personajelor cu nume simbolice îi lipsea socialul propăvăduit cu atâta fervoare de comunism. Cetățeanul nu se simțea cetățean, fiind manevrat de către politic prin intermediul unei birocrații găunoase și absurde.

Odată intrate într-un subiect de discuție, personajele îl continuă fără încetare, preluându-și replicile, contraargumentându-și propriile păreri și făcând trimiteri la așa-zise vorbe de duh fără noimă.

SECRETARA: În aparență, e logic ce spuneți.
SECRETARUL: Din nefericire, e vorba doar de o logică formală.
SECRETARA: Iar propunerea în sine denotă chiar necunoașterea unor principii de bază. (pag. 173-174)

PLZAK: Vedeți, am adoptat, oareșcum, o atitudine pur și simplu populară, ca să încălzesc un pic atmosfera pe-aici. N-am avut nevoie să-mi caut acest ton, fiindcă mi-e oareșcum propriu. Nu suport frazele stereotipice și mă opun cu hotărâre oricărui discurs fără consistență. Asta provine, oareșcum, din structura mea: sunt un om ca toți ceilalți, din carne, sânge și lapte – pur și simplu, cum se zice, unul de-ai voștri! Puteți mânca liniștiți, dacă aveți ce – doar n-o să ne împiedicăm de asemenea formalități; știți, vorbesc serios – mie nimic din ce-i străin nu mi-e omenesc! Nu contează – important e că am reușit să creez printre voi o atmosferă prietenească, neoficială. (pag. 175)

Anii ’60 se încheiau însă într-o notă mult mai complexă și mai pesimistă pentru Cehoslovacia, odată cu invazia sovietică determinată de protestele studențești ale Primăverii de la Praga. Václav Havel continuase în toată această perioadă să scrie și să publice eseuri, astfel că măsurile autoritare impuse odată cu instalarea armatelor roșii i se adresau și lui, prin interzicerea pieselor sale și chiar arestări sub diferite acuzații. De-a lungul celor două decenii până la căderea dictaturii, Havel nu a încetat să scrie și să se declare un opozant fervent al comunismului, fiind parte a mișcării care a elaborat Carta 77, document care cerea guvernului să respecte drepturile omului.

Drama Largo Desolato, publicată în 1985 și avându-l ca personaj principal pe filosoful Leopold Kopriva, transpune într-o manieră mai realistă chinurile psihologice pe care le îndura și Havel în perioada în care lucrările sale erau interzise. Cele șapte tablouri în care este împărțită piesa cuprind ample descrieri ale atmosferei tensionate, iar trei dintre acestea se limitează la stabilirea cadrului și prezentarea imaginii unui Leopold agasat, speriat și încolțit de amenințarea arestării. Viața sa se desfășoară într-un du-te-vino continuu de la ușă la canapea, în așteptarea unor informații despre ce se întâmplă afară. Închisoarea în care își duce existența e una mai restrictivă decât cea administrată de statul represor, fiindcă dacă în cazul celei de-a doua ar ști exact în ce situație se află, în momentul de față Leopold nu poate să se concentreze pe altceva în afara limitelor pe care subconștientul i le impune în fața presiunii exterioare.

Muzica se aude din ce în ce mai slab, până când încetează cu totul. Concomitent, cortina se ridică. Îl vedem numai pe Leopold, așezat pe sofa. Ochii săi sunt ațintiți asupra ușii de la intrare. După un răstimp destul de lung, Leopold se ridică, se îndreaptă către ușă și se uită prin vizor. După aceea, își apropie urechea de ușă și ascultă cu mare atenție. Probabil că aude ceva, întrucât, cu un gest rapid, părăsește cadrul ușii și se refugiază într-o parte. Concomitent, cineva sună la ușă. După un moment de ezitare, Leopold se apropie din nou de ușă, în liniște, și se uită prin vizor. Se liniștește și deschide ușa. Intră Olda.
Leopold: În sfârșit!
Olda: Ce s-a întâmplat?
Leopold: Nimic…
Olda: Ți-e greu singur?
Leopol: Mi-e mai bine când sunt cu cineva. Vino înăuntru. (Olda intră, apoi Leopold închide ușa.). Cum mai e pe afară?
Olda: Înăbușitor…
Leopold: E aglomerație?
Olda: Ca-n fiecare zi […] (pag. 85)

În 1989, după înlăturarea regimului comunist, Václav Havel a devenit președintele interimar și ulterior a fost ales șeful statului. Datorită activității sale fervente din perioada pre-1989, Havel este asociat ideii de noutate, de progres spre o democrație funcțională și îndepărtării de problemele comunismului. Eseul său, Politică, moralitate și civilitate, care se regăsește în cartea Meditații de vară, apărută în 1992, exprimă crezul politic al lui Havel, ce considera că responsabilitatea schimbării societății rezidă în ceva mai mult decât putere politică și revitalizare economică. Acest ceva se găsește în valori, în capacitatea indivizilor de a adera și a acționa conform unor repere care să creeze o moralitate și un simț civic.

În același spirit se încadrează și piesa Plecare, publicată în 2007 și având de asemenea un subiect politic. Fostul Cancelar Vilem Rieger, o personalitate puternică, se consideră o resursă importantă pentru poporul său, acordând numeroase interviuri jurnaliștilor interesați. Însă ceea ce Rieger pare să omită sunt tocmai valorile pe care le propăvăduiește cu atâta fervoare, fiindcă încheierea mandatului nu înseamnă pentru el și renunțarea la privilegiile pe care i le-a adus puterea, mai exact locuința de protocol. Un glas demiurgic ne ghidează prin piesa mult mai puțin abstractă, dând indicații scenice actorilor sau întregind descrierea decorului.

GLASUL: Această învălmășeală ușor fantasmagorică sau luată ca dintr-un vis, alcătuită din diverse replici alese – mai mult sau mai puțin la întâmplare – de prin scenele anterioare, din rocade între aceste replici sau mărunte nonsensuri, o numesc – așa, doar pentru mine – babilonie dirijată. Locul ei în piesă este puțin înaintea finalului, acolo unde se zice că ar trebui să acționeze efectul cathartic. Oare ce să reprezinte? Un semn prevestitor al unei complicări finale a intrigii, sau al deznodământului? O metaforă a haosului existențial, sau a haosului din sufletul personajului principal? O manifestare gratuită a spiritului ludic al autorului? Un produs al logicii dramatice? Un simplu capriciu? Probabil toate acestea la un loc. (pag. 58)

Piesele lui Václav Havel nu pot fi înțelese fără a fi plasate în contextul în care acestea au fost create. Moștenirea politică a fostului șef de stat este incompletă fără menționarea activismului său civic din perioada comunistă, transpus prin eseuri și piese de teatru. Citind volumul de piese de teatru am descoperit o altă persoană dincolo de masca politică, un om cu multe frământări sufletești, care încerca din răsputeri să își pună creativitatea în slujba realizării unui bine comun al societății în care trăia.

În spiritul valorilor pe care le promova, Václav Havel a preferat să renunțe la funcția de președinte al Cehoslovaciei decât să fie martorul împărțirii țării pe care o cunoscuse doar ca un întreg și pentru care luptase prin cuvinte. A murit pe 18 decembrie 2011, trăindu-și fiecare zi după dictonul său preferat:

Dragostea și adevărul trebuie să prevaleze în fața minciunilor și a urii.

Titlu: Teatru
Autor: Václav Havel
Editură: Curtea Veche
An: 2011
Traducător: Mircea Dan Duță
Pagini: 224
Comandă volumul de pe , de pe sau de pe . (25 lei*)

*Prețurile pot varia în funcție de campanii.

Citește și despre Insuportabila ușurătate a ființei de Milan Kundera.
Citește mai multe articole despre comunism.

surse foto: 1,