Familii cu care aș lua masa de Crăciun

Ana MănescuDecember 24, 2015

V-am povestit acum doi ani cum Crăciunul meu este mereu urban. Lipsită de obiceiuri tradiționale și ancestrale, am inventat unele personale, așa că nu am dus dorul unui altfel de Crăciun. Al meu era și este magic, petrecut alături de familie, cea de sînge și cea spirituală. Însă mai am un secret, cel care îmi face sărbătorile de iarnă cu adevărat fantastice: iau masa și împreună cu alți oameni dragi mie, cei care locuiesc în povești.

Iau micul dejun cu Lucy, Peter și Susan Pevensie și cu domnul și doamna Castor. Și e unul chiar voios, fiindcă Moș Crăciun tocmai ne-a dat darurile cu care vom salva Narnia. Doamna Castor ne-a făcut sandvișuri cu șuncă, ceaiul este cald și bun, iar zăpada parcă începe să se topească. Ah, ce bine că a venit în sfîrșit Crăciunul în Narnia! Înseamnă că în curînd va veni și primăvara, iar vraja lui Jadis se va sfărîma. După masă pornim la drum și aproape de amiază le urez noroc să îl găsească pe Edmund, iar eu mă îndrept către Londra.

Ajunsă în Anglia, iau prînzul cu Ebenezer Scrooge. Arată mai bine ca anul trecut, iar anul trecut arăta mai bine decît în cel de dinainte. Știu ce l-a făcut să zîmbească, dar îl las să îmi povestească din nou despre noaptea pe care a petrecut-o cu fantomele și cum i-a fost schimbată viața. La sfîrșit, își amintește ce i-a spus nepotul său:

… sunt multe lucruri din care aș fi putut scoate ceva bun și n-am profitat de ele, […] printre care și Crăciunul, da. În schimb, mă gândesc întotdeauna la vremea Crăciunului, ori de câte ori se întoarce – și asta lăsând la o parte venerația pe care o datorăm cu toții miracolului de la care se trage, presupunând că tot ce ține de el poate face abstracție de acea întâmplare – mă gândesc la Crăciun ca la o vreme a lucrurilor bune: o vreme a bunătății, a iertării, a milosteniei, a plăcerilor; singurul moment, după știința mea, din lungul calendar de peste an, în care oamenii par să se-nțeleagă dintr-o privire, să-și deschidă cu toții, fără pic de opreliște, inimile-mpietrite, să-i privească pe cei mai prejos decât ei ca și cum le-ar fi tovarăși de drum în lunga peregrinare către mormânt, și nu niște simple ființe care le țin calea într-acolo. Iată de ce, unchiule, cu toate că nu m-am pricopsit de pe urma Crăciunului nici măcar cu o fărâmă de aur sau argint, eu tot cred că mi-a făcut mult bine și că-mi va face și de-acum încolo mult bine. Așa că spun: Dumnezeu să binecuvânteze Crăciunul!

Tresar cînd strigă ultima frază și îi răspund la fel: Dumnezeu să binecuvânteze Crăciunul! Vai, cît e ceasul! Și îmi iau tălpășița, iar el strigă după mine: Pe anul viitor! Ajung răvășită toată în Bedford Falls, îngrijorată că am întîrziat la cină, dar uit imediat de masă și încep mă întreb dacă sunt în locul potrivit. Nu e picior de om pe stradă. Mă îndrept spre Sycamore Street și aud atît de frumosul cîntec Auld Lang Syne. Mă strecor printre oameni – Vai, tot orașul e aici? – și pun și eu niște lei în teancul de dolari, iar George Bailey rîde și îmi spune că vom mînca mai tîrziu. Ating bradul din greșeală, un clopoțel sună, iar eu îi fac cu ochiul lui Clarence și îl întreb dacă mă plimbă și pe mine-n zbor acum că are aripi. Dar ce-s eu, avion cu motor? Tot pe undeva pe acolo, Mark Twain zîmbește, pentru că Zuzu, Janie, Pete și Tommy răsfoiesc Aventurile lui Tom Sawyer. Îl întreb dacă mai ține minte noaptea aceea de vară în care am stat pînă în zori să îi citesc povestea, iar el îmi face cu ochiul.

După un timp îmi iau și de la ei la revedere și mă grăbesc spre locul meu preferat din Scoția. Îmi petrec toată seara la un banchet în Sala Mare din Hogwarts, unde doisprezece brazi au fost împodobiți cu zîne și bufnițe, iar tavanul arată o ninsoare de vis. Trucurile fraților Weasey stîrnesc rîsete la toate mesele, Profesoara McGonagall îi tot dă biscuiți lui Harry, Hagrid se strecoară să îi ducă ceva bun lui Grawp, Molly și Arthur le dau bomboane tuturor nepoților cu părul roșcat sau negru și ciufulit, Hermione stă de vorbă cu mine despre cărți, iar Ron se îndoapă la o masă în timp ce Nick suspină cu jind uitîndu-se la el. Undeva într-un colț, Albus a primit în sfîrșit șosete și le împarte cu Dobby, Lily îi spune lui Severus că îl iartă și că îi mulțumește, James și Sirius îl privesc tăcuți pe Harry, iar Remus și Tonks pe Teddy. N-aș mai pleca niciodată de aici, dar Filtch și doamna Norris îmi zic că e timpul să mă duc la culcare și Peeves pare oricum mai pus pe șotii decît de obicei.

Mă retrag singură la miezul nopții și mă gîndesc la cei dragi din casă, din Narnia, din Londra, din Bedford Falls, din Hogwarts-ul ascuns undeva în Scoția. Și zîmbesc, cu burta și inima pline.