Într-o după-amiază de la jumătatea lunii octombrie, prima cu soare după mai multe zile întunecate, am pășit cu încredere și totodată cu multă nostalgie în Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Încrederea îmi venea din prezența soarelui care îmi dădea energia necesară desfășurării interviului. Nostalgia provenea din istoria mea personală cu pianul și fusese provocată de întâlnirea cu Alina Azario, pianista din spatele Festivalului Internațional Clara Haskil.
Alina Azario s-a născut în Piatra Neamț, a plecat la 15 ani să studieze la Paris, iar de 8 ani se află în Germania. O persoană plină de sensibilitate, Alina pare desprinsă dintr-o poveste, creând o atmosferă aparte nu numai prin interpretările ei, ci și prin modul de a vorbi și de a interacționa cu interlocutorul. Timp de aproximativ o oră, am călătorit alături de partenera mea de discuție prin diverse epoci și țări pentru a descoperi că muzica creează punți între oameni, așa cum a construit una și între noi două.
Ascultând-o pe Alina vorbind despre Clara Haskil cu atâta familiaritate și dragoste, realizezi de ce îi este atât de apropiată și de ce s-a hotărât să îi onoreze memoria printr-un festival. Din dorința de a duce muzica mai aproape de oameni și admirând sistemul descentralizat din Germania, acolo unde fiecare oraș are propria efervescență culturală, Alina Azario a ales Sibiul pentru Festivalul Internațional Clara Haskil.
Aproape că nu am simțit când a trecut timpul tot discutând despre cum România are atât de mult potențial cultural pe care trebuie să îl exploateze, atâția artiști talentați care trebuie promovați dincolo de Festivalul George Enescu și în afara orașelor mari. Alina Azario este o pianistă care vrea să contribuie la schimbarea percepției asupra muzicii clasice în România.
Am citit despre dumneavostră că proveniți dintr-o familie muzicală, tatăl dumneavoastră fiind profesor de flaut. Este mai veche legătura cu muzica în familie?
Nu, povestea se oprește la tata, suntem la a doua generație. Nu știu dacă vor mai fi și alte generații de muzicieni care să vină. Oricum, este o alegere pe care am făcut-o și pe care nu o regret și nu o voi regreta niciodată, cred. Dar este un drum extraordinar de dificil, în măsura în care orice artist are un parcurs complicat, întortocheat și nu știu dacă mi-aș dori neapărat să îmi încurajez copiii în această direcție.
Este adevărat, însă în toate meseriile pe care le-am alege ne-ar fi dificil să ne găsim drumul nostru.
Absolut, orice meserie, dacă vrem să o facem bine și mai avem și privilegiul de a o face cu pasiune, devine mai complicată, pentru că se îmbină meseria cu persoana, cu propria persoană, cu ceea ce suntem. Și în momentul în care nu mai există bariera între ceea ce faci și ceea ce ești, atunci încep lucrurile să se complice și mai mult.
Muzica dezvoltă cumva personalitatea, atinge inteligența emoțională. Ați simțit acest lucru pe parcursul carierei?
Bineînțeles, dar nu numai muzica, ci și literatura, pictura și religia, dacă este să o luăm așa. Probabil toate îndeletnicirile care nu se raportează la bani direct sau care se raportează mai mult la ceea ce suntem noi ca ființe, la ceea ce dorim să exprimăm, la ceea ce am primit și la ceea ce vrem să transmitem mai departe. Nu cred că muzicienii au așa o aură specială, cred că toți artiștii și, în general, oamenii care sunt în acest proces de creație avem foarte multe lucruri în comun. Sunt aceleași temeri, probleme, aceleași întrebări pe care ni le punem. Cred că noi, muzicienii, facem parte dintr-o familie mult mai mare.
Pentru că spuneați că toți muzicienii împărtășesc aceleași temeri, aș vrea să vă întreb care este temerea dumneavoastră cea mai mare?
Oh, am atât de multe, nu știu dacă pot să aleg doar una. În plus, cred că depinde foarte mult și de faza în care ne aflăm. Viața unui muzician este ca un fel de linie sinusoidală și depinde de perioada în care te afli, de ce așteptări ai, așadar temerile se schimbă și ele. Cred că mi-ar fi frică să nu mai cânt cu plăcere și să fie un moment în care să nu mai simt chemarea aceea, să nu mai simt că îmi e locul în fața celor 88 de clape. Dar nu cred că se va întâmpla așa ceva. Aceasta este o temere: să nu mai simți că îți este locul acolo unde ești. Însă parcursul e atât de lung, de complex, că nu cred că mi se va întâmpla acest lucru, sper.
Spuneați că viața este sinusoidală, iar într-un interviu mai vechi vorbeați despre o perioadă de rebeliune. Sunt curioasă ce s-a întâmplat atunci: a fost atunci o rebeliune adolescentină sau o schimbare în relație cu pianul, cu repertoriul, abordarea?
Sunt într-o perpetuă rebeliune! (râde) Au fost multe momente în care mi-am pus întrebări importante pentru mine. Primul moment a fost atunci când am decis să plec la Paris, singură, la studii. După aceea a fost o perioadă în care căutam acel maestru care să fie mult mai mult decât un artist pe care să îl respect și care să fie un ghid uman, spiritual, artistic. În perioada aceea de căutare, simțeam că nu mai pot avea încredere cu atâta ușurință într-un muzician. Am avut privilegiul și marele noroc să pot lucra cu Evgheni Koroliov, marele pianist, pentru o perioadă îndelungată, mai bine de șase ani de zile. Atunci am simțit din nou că m-am liniștit, că știu că acesta este drumul meu, că știu că sunt pe șinele bune, în direcția bună și că asta mi-e menirea.
Dar perioadele de rebeliune, în care ne punem întrebări, sunt cele mai creative, sunt perioadele necesare. Fără ele, cred că nu reușești să depășești. Așadar, ori depășești, ori stopezi. Ori înaintezi, progresezi, ori ajungi la un alt nivel, ori stopezi curba și atunci ești blocat. Iar perioadele astea sunt foarte, foarte importante. Și probabil cu mai multă experiență, pentru că ne cunoaștem mai bine la 30 de ani decât la 20 de ani, știm mai bine în ce fază ne găsim și atunci apreciem mai mult, cel puțin eu, perioadele cu mai multe întrebări decât răspunsuri, pentru că acelea sunt necesare evoluției.
Ascultându-vă vorbind despre toate aceste lucruri, cred că am început să înțeleg legătura cu Clara Haskil, însă aș vrea să îmi spuneți dumneavoastră mai multe despre povestea pe care o aveți împreună.
Legătura cu Clara Haskil este una de suflet în primul rând. Am admirat-o ascultând-o mai întâi în înregistrările pe care le aveam acasă. Pe una dintre ele o ador și acum, cu Sonatele de Scarlatti. Au fost discuri care m-au acompaniat în perioada copilăriei și apoi a fost o întâmplare incredibilă. Și acum mă întreb cum de s-a găsit și o biografie a Clarei Haskil în valiza cu care am plecat la Paris. Doar cartea o aveam în biblioteca de acasă, era o carte pe care o vedeam des, zilnic. De ce atunci? De ce într-o valiză mică în care oricum nu încăpeau multe lucruri? Și cartea mi-a dat curaj, am descoperit o altă fațetă a artistei și pe undeva povestea ei m-a atins foarte profund sufletește și mi-a dat curaj să continui. Mult mai târziu, îmi amintesc de momentele în care am fost în Elveția, la Vevey, unde am văzut statuia lui Mihai Eminescu și am auzit cât de frumos vorbeau elvețienii de artiștii români, când am văzut cât de frumos onorează Concursul Clara Haskil amintirea ei și câți tineri artiști din lumea întreagă vin la acel concurs, pentru a-l câștiga, bineînțeles, dar și pentru a se apropia de modul de interpretare al Clarei Haskil. Pe undeva, acesta este un concurs destul de atipic în sfera concursurilor internaționale de muzică și de pian în special. Apoi am ajuns în clasa maestrului Koroliov, care la rândul său a câștigat Concursul Clara Haskil în 1977. Au fost multe lucruri care s-au completat unele pe altele.
Ideea Festivalului Clara Haskil mi-a venit atunci când am constatat că la noi în țară acest nume era dat puțin uitării și nu am înțeles la început de ce și apoi mi-am dat seama că nu e nimic de înțeles. Este un fapt, așa s-a întâmplat. Clara Haskil a plecat de timpuriu din țară, deși s-a întors și a păstrat o legătură cu cultura și cu oamenii de aici, avea familia aici, la București, revenea cu cea mai mare plăcere și cânta deseori la Ateneu. Însă prezența ei nu a fost destul de îndelungată în țară pentru ca românii să o asocieze cu cultura noastră. În schimb, ea ne-a onorat peste hotare. Și aici este o întrebare pe care mi-am pus-o la un moment dat: noi ne onorăm țara, români fiind, doar prin faptul că locuim în țară sau ne onorăm țara locuind pe alte meleaguri, dar onorând cultura și amintirea, esența care ne reprezintă pe noi? Acum, fiindcă putem călători mult mai ușor decât acum 50 de ani, ne dezrădăcinăm mai ușor, dar acest lucru reprezintă o bogăție pentru noi și pentru ceilalți, tocmai pentru că întrepătrunderea între diferitele culturi se face mult mai ușor. Eu am învățat foarte multe locuind în Paris și în Germania atâția ani. Cred că Emil Cioran spunea că a trăi într-o altă patrie și a te rupe de patria mamă înseamnă să îți ascuți mintea altor culturi, să ți-o cioplești. Și este foarte frumos spus și exact acest sentiment l-am avut și eu plecând: îți păstrezi rădăcina, pentru că asta e seva care îți curge în vene, dar în același timp înțelegi și un alt mod de a gândi, vezi oameni care au alte experiențe și atunci devii altfel. Eu cred că am învățat foarte multe lucruri și ele mi-au servit mie, precum și ascultătorilor. Nu știu, însă sper că și prietenilor și celor care mă înconjoară. Și ideea acestui Festival tot așa s-a născut și iată că ne aflăm la modesta a doua ediție și sper să fie cât mai multe și sper ca acest festival să crească și să capete cu timpul o personalitate a lui.
Revenind la omul Clara Haskil, dacă ați avea ocazia să o întâlniți la o cafea, despre ce ați vorbi? Care ar fi curiozitatea cea mai mare față de ea, pentru că înțeleg că este unul din pianiștii care vă inspiră?
Foarte interesantă întrebare. Cred că legat de muzică nu i-aș pune foarte multe întrebări, ci i-aș cere doar să cânte. De fapt, nu i-aș pune nicio întrebare legată de muzică, cuvintele sunt de prisos. În schimb i-aș pune foarte multe întrebări legate de viața ei și de cum a reușit să treacă prin atâtea greutăți, fără să se descurajeze și fără să se uite înapoi, fără să cedeze. Nu știu cum e, nu vreau și nu pot să îmi imaginez ce înseamnă să stai patru ani de zile într-un corset de gips și să nu poți să cânți la pian, să fii chinuit cu metode ancestrale de medicină. Să te lupți cu o scolioză la vârsta de nici măcar 20 de ani și să întrerupi o carieră care abia înflorea la Paris, pentru a-ți îndrepta spatele.
Apoi i-aș pune foarte multe întrebări legate de cum era perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cum se simțea ea ca evreică acolo, cum a fost traversarea în Zona Liberă, ce a însemnat pentru ea sprijinul prietenilor ei. Și aici chiar este un lucru important, pentru că am avut privilegiul acum câteva luni să merg în Elveția să consult arhivele Clara Haskil, unde am ținut în mâini foarte multe scrisori de-ale ei. Ea scria cel puțin 2-3 scrisori pe zi, avea o corespondență imensă și mi-am dat seama de un lucru și anume că prietenii ei, familia, surorile ei, verișoara ei erau persoanele care contau cel mai mult pentru ea. În afară de muzică, erau prietenii, așadar, restul aproape că nu conta. Am găsit scrisori extraordinar de emoționante, am găsit chiar și o fotografie de-a ei ca o carte poștală mică, trimisă din Viena când avea 8-9 ani, cu o figură destul de tristă. Îi scria mamei ei la București, că nu mai poate de dorul ei și că abia așteaptă să se întoarcă acolo, să petreacă vara acolo. Foarte multe momente emoționante le-am simțit răsfoind scrisorile și o parte din materialul foarte vast din arhivă și abia aștept să mă întorc să îl mai răsfoiesc puțin.
Aș mai întreba-o cum este să devii cunoscut abia la vârsta de 50 de ani, cum e să te simți la locul tău abia la 50 de ani. Pentru că aici este un lucru foarte important, deși nu îmi mai amintesc cine a spus-o, pentru ca noi oamenii să fim mulțumiți cu munca pe care o facem, contează un singur lucru. Contează că numai tu poți să faci acel lucru atât de bine, că ești la locul tău, că tu ești necesar și că nimeni nu te-ar putea înlocui. Acel sentiment că nu contează ce faci, însă că ești la locul tău. Ei bine, cum e ca artist, când ceea ce faci se îmbină cu ceea ce ești, cum este să nu te simți la locul tău decât abia la vârsta de 50 de ani? Cum e să reziști o viață întreagă cu întrebări pe care ți le pui chiar și când ai succes? Cum e să trăiești cu toate întrebările acelea, cu toate frământările – aici aș vrea, dacă ar fi posibil, să aflu un răspuns de la Clara și cred că acesta ar fi un răspuns universal pentru absolut toți tinerii artiști care încearcă să își facă un loc în ziua de azi.
Ce v-ar cânta Clara Haskil la această întâlnire?
Ce ar vrea ea. Cu siguranță ar cânta Mozart și cu siguranță aș vrea să o ascult cu o Sonată de Schubert.
Pentru că tot am ajuns la compozitori: care este repertoriul dumneavoastră preferat? Unde vă simțiți cel mai bine?
Depinde din ce punct de vedere, pentru că există diferențieri. Probabil repertoriul francez mi s-a potrivit tot timpul foarte bine și muzica franceză am cântat-o mai mult după ce am plecat din Franța, ca o nostalgie. În schimb, eu aș vrea să am mai mult curaj să îl interpretez pe Bach, el fiind pâinea cea de toate zilele. Mă simt foarte apropiată de Schubert, de Beethoven și am avut perioade când am cântat aproape obsesiv Prokofiev și muzică rusească.
Probabil și sub influența maestrului Koroliov?
Nu, nu, el nu răspunde niciunui clișeu al pianiștilor ruși. El are evident în modul lui de a gândi anumite influențe rusești. În rest, în tot ce ține de repertoriu, de gusturi, de modul de a interpreta, nu are absolut nimic rusesc. A fost în aceeași clasă cu renumiți pianiști, a lucrat cu Lev Naumov, cu cei mai mari maeștri de atunci de la Moscova. A fost prieten de studenție cu Radu Lupu și acum sunt prieteni. Evident că tehnica și influențele epocii de aur ale școlii rusești la pian se simt. Epoca de aur nu mai există acum și cu atât mai bine. Sunt atâția pianiști extraordinari care au plecat din Rusia și care sunt acum profesori la universități renumite din Statele Unite, din Germania, Franța, Anglia, deci s-au împărțit peste tot, ceea ce este foarte bine. Dar nu, nu am simțit la Koroliov o influență a muzicii rusești, chiar dacă atunci când studiam Concertul nr. 3 de Prokofiev mi-a dat niște indicații care nu puteau veni decât din partea unui rus. Dar el este mult mai cunoscut pentru interpretările lui Bach.
Probabil și de aici dorința de a-l aprofunda pe Bach?
Nu neapărat, eu am fost tot timpul fascinată de muzica barocă în general și de Bach în special. Nu am avut nicio perioadă în care să mă supăr cu Bach.
Apropo de diverse perioade, dacă ar fi să vă nașteți într-o altă perioadă pentru un pianist, pe care ați alege-o? Spuneați într-un alt interviu că este destul de dificil să fii pianist în prezent, pentru că trebuie o anumită specializare a repertoriului.
Cred că greu a fost tot timpul, nu știu dacă a fost mai simplu. Era altfel. Erau probabil alte așteptări de la un pianist. Într-adevăr, când mă uit la ceea ce însemna numele lui Horrowitz, cum era văzut, adulat Jascha Heifetz la vioară – probabil aceea a fost epoca de aur a interpreților. Sălile erau arhipline, biletele se vindeau cu luni bune înainte. Acum, din fericire, sălile continuă să fie uneori pline, dar mi s-a întâmplat să merg și la recitaluri ținute de Andras Schiff și sala să fie umplută în proporție de 60% și e păcat. Cred că până și numele lui Andras Schiff ar fi fost mai cunoscut acum 50 de ani.
Dar sunt avantaje și dezavantaje. Pe de altă parte, carierele și numele artiștilor clasici erau probabil mult mai cunoscute. În schimb, acum sunt mult mai multe cariere posibile, cariere mici, cariere naționale, cariere care probabil înainte nu existau. Cred că sunt din ce în ce mai multe concerte. Trebuie să fim conștienți până la urmă că avem privilegiul de a asista la tot mai multe concerte.
Mă uitam la niște statistici în Germania și în decurs de doar 20 de ani numărul concertelor de muzică clasică, ca să rămânem doar la acest domeniu, a fost aproape dublat. Oferta este mult mai mare, deci evident că acest lucru are și o influență asupra carierelor muzicienilor care cântă. Mai este și criza discului în ziua de azi, care lovește din plin pe toată lumea, pe muzicienii foarte cunoscuți mai puțin, dar pe tinerii muzicieni mult mai mult. Am discutat anul trecut cu o persoană de la Deutsche Grammophon și ea îmi spunea că în anii de glorie un CD produs cu un mare artist cunoscut din casa de discuri Deutsche Grammophon permitea acoperirea costurilor de producție, dar și subvenționarea altor 20 de CD-uri cu nume mai puțin cunoscute. Astăzi, 2015, costurile sunt cu greu acoperite de producție cu nume mari. Așadar diferența este enormă. De ce? Care e repercusiunea? Ea se vede asupra tinerei generații care probabil are șanse mai mici de a se face cunoscută.
În același timp nu cred că aș schimba epoca, pentru că e o perioadă în care schimbările sunt majore, lumea se mișcă foarte rapid și e interesant de observat și în același timp să te și joci puțin cu acest mediu în care exersezi și te produci, exiști ca muzician. E foarte interesant, nu știu dacă aș schimba. Nu cred că aș schimba.
Am o curiozitate legată de exersat. Care e perioada zilei pe care o preferați pentru a studia?
Seara.
Nu știu de ce, dar mă așteptam să îmi spuneți asta. Și în aceeași notă: vi se întâmplă să vă treziți noaptea să cântați la pian?
Am avut momente, dar erau momente de panică și ăsta nu e neapărat un semn bun. Dar mi s-a întâmplat.
Panică? Panică în legătură cu o reprezentație ulterioară sau panică legată de alte probleme și vă liniștea cântatul la pian?
Nu, era o panică legată de a nu asimila ce exersasem cu o zi înainte. Oricum nu puteam să dorm liniștiă fără să știu dacă lucrurile s-au înrădăcinat în minte sau nu.
Aveți o rutină de studiu sau pur și simplu vă așezați în fața pianului?
Nu am o rutină, pur și simplu mă așez în fața instrumentului. Singura rutină pe care mi-o impun este să închid telefonul și calculatorul, deci să fiu deconectată, pentru că nu e nimic mai frustrant decât să îți zbârnâie telefonul la fiecare zece minute și să nu reușești să te concentrezi. În schimb nu am niciun tabiet specific, doar să îmi găsesc liniștea și concentrarea. În perioada de organizare a festivalului mărturisesc că e destul de complicat și să îți închizi telefonul, și să îți găsești liniștea.
Cum intrați în atmosfera de a cânta în fața publicului, în starea necesară, având în vedere foiala publicului?
Starea necesară cred că o căutăm cu mult timp înainte de reprezentație, nu în cele două minute înainte să pășești pe scenă. Și dacă reușești să intri în acea stare propice, atunci zgomotul nu mai contează. Poate e dificil, pentru că într-un moment de pianissimo poate că atingi, că încerci să atingi acel moment de grație, când dacă sună un telefon în sală evident că magia s-a distrus. Dar, în același timp, foșneala publicului face parte din viață. Muzica e vie, publicul e viu, respiră, se foșnește, se mișcă, e normal. Este normal dacă artistul simte că publicul din sală îl înțelege și că îl urmărește și, nu știu, că maioneza prinde, atunci da, ca artist ești foarte receptiv. Dacă simți că publicul nu ascultă, nu simte, nu apreciază și se află acolo ca să stea lipit de scaun o oră jumătate, nu e ușor să cânți și să simți numai pentru tine. Până la urmă, și publicul îți transmite energie, și tu dai înapoi.
Fiecare concert este ca o sărbătoare în care lumea se reunește, artistul ca și publicul, pentru a împărtăși un moment de muzică împreună. Aceasta e frumusețea muzicii, că e vie și că e atât de efemeră și că tot ce rămâne nu e decât o amintire, o emoție care îți rămâne ani și ani de zile în memorie, care te marchează, dar până la urmă acea emoție, exact acel lucru nu rămâne decât în amintire. E frumos, e magic și în același timp e și frustrant. Să știi că ai văzut un tablou atât de… o capodoperă pe care ai privit-o ore în șir și care ți-a procurat o stare de emoție atât de intensă, și să știi că nu vei mai vedea niciodată acel tablou așa cum l-ai văzut. O să îl vezi, dar diferit, altfel. Dar asta e frumusețea muzicii și a artei în general.
Cred că aceasta e o notă foarte frumoasă de încheiere a discuției noastre. Am simțit că ne-am conectat.
Într-adevăr, nu trebuia să îmi spuneți că ați studiat pianul, simțeam acest lucru. Vă mulțumesc tare mult!