Nu știu ce e mai bun,
răul care aduce folos,
sau binele care dăunează.
Niccolò Machiavelli
Spania începutului de secol XX a fost caracterizată prin instabilitate politică, marcată de crize interne, în special greve, numeroase guverne și asasinate politice. Se poate spune că instabilitatea internă a unei țări este cel mai ușor fond pentru impunerea unei dictaturi, iar exemplul spaniol este elocvent în acest sens. Însă despre ce fel de dictatură este vorba? Una reformatoare sau una totalitară? Răspunsul îl dă instaurarea dictaturii lui Miguel Primo de Rivera.
În anii Primului Război Mondial (1914-1918), Spania a adoptat o poziție de neutralitate, ceea ce a dus la o îmbogățire incontestabilă a țării. Aceasta a adus cu sine un avânt economic rapid. Statul spaniol a întreținut relații comerciale avantajoase cu ambele tabere beligerante (Antanta și Puterile Centrale), ceea ce i-a asigurat un profit considerabil.
Chiar dacă mâna de lucru era folosită în întregime, salariații nu dispuneau de niciun câștig de pe urma îmbogățirii țării, fiindcă salariile rămâneau în urma prețurilor. Astfel, în iulie 1917, au izbucnit greve pe cuprinsul întregii țări. Revoluția sovietică[1] își făcea ecoul, alarmând în mod serios proprietarii și patronii, fără să aibă însă un efect considerabil starea de revoltă a muncitorilor. A început o criză politică din cauza scumpirii vieții, a îmbogățirilor scandaloase și a ciocnirilor între susținătorii Antantei și germanofili. S-a declanșat, astfel, o perioadă caracterizată prin confuzie politică, ce reieșea din instabilitatea guvernelor: în perioada 1917-1923 au fost 13 crize totale și 30 parțiale.
Până în 1918, viața politică a fost dominată de Partidul Liberal și de Partidul Conservator, formațiuni care au reprezentat decenii la rând pilonii regimului monarhic. Alegerile din același an au prefigurat schimbări deosebite în viața politică spaniolă. Cele mai multe mandate au fost câștigate de către Partidul Socialist și Partidul Republican care au prezentat programe antimonarhice. Antimonarhismul s-a întărit în acei ani ca un curent politic în viața politică spaniolă agitată, caracterizată prin instabilitate guvernamentală.
Societatea spaniolă a fost afectată și de consecințele războiului purtat de trupele expediționare împotriva populației marocane din regiunea munților Rif ai Marocului spaniol. Spaniolii considerau Marocul o țară a ambițiilor personale ale militarilor și a intereselor financiare ale politicienilor. Ei nu acceptau sacrificiile pentru Maroc decât cu mare neplăcere. În confruntarea trupelor expediționare cu băștinașii conduși de Abd el-Kerim, aceștia din urmă au obținut o victorie răsunătoare la Anual, pe 13 aprilie 1921.
Această înfrângere grea pentru spanioli, recesiunea economică în care se afla țara, precum și violența socială au reprezentat originea mișcării conduse de Miguel Primo de Rivera (1870-1930).
Acest ofițer avea de partea sa burghezia și mișcarea autonomistă catalană, fiind căpitan-general al regiunii militare Catalunia, după momentul alegerilor din februarie 1923. El a lăsat de înțeles că va întări protecționismul cu scopul de a pune la adăpost noile industrii amenințate de revenirea concurenței străine. A găsit astfel finanțări ce i-au permis pregătirea complotului împotriva regimului.
Asigurat și de ajutorul claselor conducătoare și al armatei, la 13 septembrie 1923 generalul Primo de Rivera a emis un pronunciamiento[2] la Barcelona, instaurând dictatura militară în regiunea pe care o controla. Guvernul a demisionat două zile mai târziu. Prin intermediul unei scrisori trimise regelui Alfonso al XIII-lea, Miguel Primo de Rivera și-a exprimat atașamentul față de regimul monarhic și hotărârea de a sfârși tulburările revoluționare. Regele, deși nu-l simpatiza, l-a numit în fruntea guvernului. Acesta a creat un Directorat militar, organism care a avut un rol decisiv în impunerea măsurilor dictatoriale, acestea fiind acceptate de rege.
Conform Constituției din 1878, Spania era monarhie ereditară constituțională în cadrul căreia regele împărțea puterea executivă cu Consiliul de Miniștri și pe cea legislativă cu Cortesul (parlament format din deputați aleși și de drept). În urma loviturii de stat, Constituția a fost suspendată, Parlamentul dizolvat, activitatea partidelor politice interzisă, iar în fruntea administrației provinciilor au fost numiți guvernatori militari. Pentru a-și consolida dictatura, Miguel Primo de Rivera a fondat partidul Uniunea Patriotică și a încercat să creeze un stat de tip corporatist[3]. În 1924, acesta a intrat în conflict cu catalanii, primii săi susținători, deoarece, în mod tacit, a abolit folosirea oficială a limbii și a drapelului catalane.
Lovitura de stat nu a provocat nicio replică populară serioasă. La începuturile sale, Miguel Primo de Rivera a beneficiat de popularitate, întărită de revenirea economică și numeroase inițiative reușite. Dictatura era una „blanda” (blândă). Divizată din punct de vedere social, cu o intelectualitate ce s-a manifestat deschis împotriva regimului, cu nemulțumiri tot mai deschise ale bascilor care doreau autonomie, imn și drapel propriu pentru regiunea lor, Spania a cunoscut o amplificare a crizei interne.
Miguel Primo de Rivera a dizolvat Cortesurile locale, înlocuind consiliile municipale cu primari aleși de către Directorat și a exercitat puterea legislativă prin decrete. Acesta a numit în guvern personalități cunoscute pentru competențele lor tehnice, care au contribuit la demararea unui program important de mari lucrări precum construirea primei rețele rutiere a țării. Rezultatele s-au dovedit remarcabile: producția de electricitate și cea de ciment aproape s-au triplat în șapte ani (1923-1930), s-a creat Compania telefonica nacional, a apărut industria de automobile și s-a putut elimina deficitul bugetar. Pe plan extern, generalul a legat o relație bună cu Vaticanul și cu Italia fascistă condusă de Benito Mussolini. De asemenea, a obținut în 1925 o victorie în Maroc, în urma unei operațiuni militare organizate în înțelegere cu Franța.
Însă din 1927 generalul și-a înstrăinat armata prin lansarea unei reforme militare care prevedea diminuarea drastică a numărului de ofițeri, foarte costisitori, și prin reducerea recrutărilor. De asemenea, au fost modificate regulile de avansare, iar munca la negru (pluriempleo) a ofițerilor a fost combătută.
Directoratul militar a devenit civil la sfârșitul anului 1925, a format o Adunare consultativă în 1927 și a întocmit proiectul unei Constituții în 1929. Acestea nu i-au schimbat nici esența, nici metodele.
Regimul a putut profita, totuși, de excepționala prosperitate mondială, atribuindu-și meritele pentru acest fapt. Dar chiar și aceasta i-a adus probleme, deoarece oamenii de afaceri, întăriți de conjunctura economică, nu vedeau decât aspectele dezavantajoase ale intervenționismului de stat. Regimul costa mult și, în consecință, afaceriștii l-au abandonat.
Programul social adoptat dorea suprimarea luptei de clasă[4]. Astfel, au fost stabilite jurii mixte obligatorii și s-au făcut concesii reformiștilor, iar munca de noapte a femeilor a fost reglementată. Muncitorii au observat însă că salariile nu urmau aceeași creștere ca a spectaculoasei prosperități a patronilor, iar grevele erau interzise. Un fapt mai grav era că se neglijase problema agrară.
Eșecul politic a ajuns evident: niciun partid de masă, niciun fel de spirit mistic printre tineri. Uniunea Patriotică și milițiile cetățenești au înlocuit vechile sisteme bazate pe promovarea oamenilor influenți (numiți și caciques). Miguel Primo de Rivera a mimat optimismul, adoptând o atitudine blândă, făcând referiri neașteptate la simbolurile bărbăției.
Opoziția armatei însă l-a costat scump pe general. Prevenit despre conspirația care se punea la cale împotriva lui, a preîntâmpinat-o prin organizarea unei consultări a comandanților militari, a prefecturilor maritime și a gărzii civile. Rezultatul negativ a dus la demisia lui Miguel Primo de Rivera, pe 28 ianuarie 1930, demisie acceptată de rege. Astfel a căzut regimul militar-monarhic, ducând la formarea guvernului condus de generalul Dámaso Berenguer. S-a restabilit Constituția din 1878, activitatea partidelor politice și a sindicatelor a fost legalizată, iar deținuții politici amnistiați.
Bibliografie
Bartolomé Bennassar, trad. rom. Beatrice Stanciu, Războiul Civil din Spania, Editura ALL, București, 2009
Valentin Ciorbea, Din istoria secolului XX, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006
Pierre Villar, trad. rom. Marian Ștefănescu, Istoria Spaniei, Editura Corint, București, 2006
[1] Revoluția sovietică sau „Revoluția din Octombrie” a avut loc pe 25 octombrie/7 noiembrie 1917 în Rusia, aducând cu sine formarea primului stat comunist, condus de Vladimir Lenin.
[2] Pronunciamiento a reprezentat o formă de rebeliune militară sau lovitură de stat specifică, prin care o grupare de militari își declarau în mod public opoziția față de guvern, de conducătorul statului și de cabinet (ales fie în mod legal, fie printr-o lovitură de stat precedentă).
[3] Corporatismul reprezintă un sistem economic în care statul limitează, orientează și controlează unitățile constitutive (corporațiile), în scopul eliminării concurenței și asigurării reușitei economice.
[4] Lupta de clasă, un concept al doctrinei marxiste, reprezintă o manifestare în raporturile dintre clasele sociale opuse a contradicţiilor obiective dintre interesele lor fundamentale (exemplu: muncitorimea, opusă burgheziei, trebuia să preia puterea în stat prin revoluție).