Dintr-odată descopăr că esențiale sunt doar viața, iubirea și moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Și ar avea vreun sens să protestez? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naștere. (Octavian Paler)

Întotdeauna am avut o mare capacitate de a admira, indiferent că e vorba de un loc, o anumită persoană, un moment al zilei, o carte sau un autor. Așa s-a întâmplat să ajung la scriitorul care azi e parte din simțirile mele.

Prima mea întâlnire cu o scriere a lui Octavian Paler a fost în liceu. Într-o zi de toamnă, mi-a picat în mână Viața pe un peron, iar acela a fost doar începutul, deoarece legătura magnetică față de scrierile lui Paler s-a petrecut atunci când am descoperit poezia Paradoxul vremurilor noastre ‒ din acel moment, lucrurile au devenit foarte clare, am rămas prinsă într-un miraj de care m-am bucurat mereu. Nu aveam nicio informație despre viața scriitorului, nu știam nimic despre studiile sale, însă mi-am dat foarte repede seama de un lucru: era un om care trăia mult în sine, era de o sensibilitate aparte ce a ajuns imediat la mine și mi-a fost suficientă pentru a mă ancora într-o cursă a lecturii scrierilor sale.

Octavian Paler s-a născut la 2 iulie 1926 în comuna Lisa, iar la 11 ani a plecat, cu teama de necunoscut, la București, pentru a urma cursurile liceului Spiru Haret. După terminarea acestuia avea să studieze simultan la trei facultăți: Facultatea de Litere, Facultatea de Filosofie și Facultatea de Drept, perioadă pe care o rezumă în felul următor în cartea Deșertul pentru totdeauna:

Pe vremea aceea, toată averea mea încăpea în cufărul de lemn cu care tata a trecut prin tranșeele Primului Război Mondial, mai întâi în armata lui Frantz Joseph, apoi în armata română. Un cufăr greu și când era gol. Puteam vârî în el puține lucruri și îl duceam mai mult pe umăr din pricina mânerului de fier care îmi intra în carnea degetelor. În schimb mă învârteam numai printre certitudini, convins că absolutul se găsea la degetul meu mic. Eram sigur că puteam rezolva orice cu ușurința cu care rezolvasem problema aducerii alimentelor de la Lisa. Dubiile le-am descoperit mai târziu. Și tot mai târziu am descoperit că adaptarea mea la București nu va fi niciodată completă.

Cu aceeași modestie și stângăcie a adaptabilității și-a trăit viața până la capăt, neezitând să-și exprime stările de angoasă în interviurile acordate, dar mai ales în propriile scrieri, fiind ușor de identificat acea sinceritate a omului care a simțit nevoia să se caute și să se regăsească dincolo de limitele impuse de societatea în care a trăit, de minimul cotidian al nevoilor individului simplu.

De multe ori m-am întrebat ce mă determină să mă întorc des la o carte de-a lui Octavian Paler, să citesc aceleași pasaje de mai multe ori și să o iau imediat de la capăt.

În primul rând, cred că e o nevoie afectivă și abia după aceea una cognitivă. În mod repetat mi-am regăsit gândurile printre rândurile scrise de Octavian Paler, am empatizat cu el până la capăt și apoi am căutat mai mult, am vrut să descopăr ce se află de fapt în spatele acestei profunzimi exprimate de el. Inexplicabilul se poate traduce prin studiile de filosofie sau chiar prin lumea sa interioară, prin sentimente, experiențe, tăceri. Încă mai reflectez la acest aspect, încă mai caut sensuri. Cert este că aceste întrebări m-au determinat să mă întorc mai mult spre mine, să mă inițiez pe drumul autocunoașterii. De asemenea, marea este un alt motiv pentru care citesc cu entuziasm creațiile lui Paler. A fost un veșnic îndrăgostit de imensul marin și își justifica acest dor prin faptul că era rac, zodie de apă. În opera Autoportret într-o oglindă spartă, scriitorul vorbește adesea despre mare:

De dimineață mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costinești, unde am redescoperit plăcerea de a mă arunca, ieșind din apă, pe nisipul cald […] Eu am îmbătrânit. Dar plaja va fi rămas aceeași, invadată de alte trupuri bronzate, diminețile trebuie să fie și acum, acolo, dimineți fără cer, iar marea se clatină, cu siguranță, la țărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile […] Cu minunata și teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom învăța niciodată, natura uită tot, chiar și pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent.

Pe de altă parte, spuneam că există și o nevoie cognitivă. Octavian Paler a fost un mare admirator al călătoriilor, și în spațiul exterior, nu numai în propriile sale gânduri. A ales locuri cu istorie, dar mai ales cu multă mitologie, acele spații în care a mers mai mult îndemnat de curiozitate și de setea de cunoaștere. În acest fel am aflat multe lucruri interesante despre spații cum ar fi Egiptul, pe care îl descrie detaliat în cartea Drumuri prin memorie. A scris despre piramide și oamenii de acolo, dar mai ales despre istoria locului; toate acestea amestecate inedit cu propria perspectivă asupra lumii pe care a văzut-o. A scris și despre Grecia și Roma, fiind fascinat de mitologia acelor locuri, a vorbit ca un adevărat cunoscător, realizând o panoramă a tot ceea ce a însemnat cultură în acele spații.

În tot ceea ce are durabil civilizația egipteană, există o nostalgie metafizică în fața căreia istoria nu poate face altceva decât să tragă cu tunul în surâsul Sfinxului, într-o clipă de furie ridicolă. În Grecia, modernitatea se sprijină pe istoria antică. Între ele nu e nimic. De aceea, poți avea impresia că zeii, de care istoria antică e intim legată, mai umblă uneori, la ore convenabile, pe cărările bătătorite de capre. În schimb, la Roma, istoria e singura stăpână. Inclusiv legendele îi aparțin. Oriunde te întorci, te afli înlăuntrul istoriei, ceea ce face din Roma un oraș mult mai accesibil. Și, într-un fel, mai comod pentru spirit. Abia aici poți înțelege bine versul lui Horațiu, «Grecia învinsă i-a învins pe învingători.» Căci împotriva filosofiei și a miturilor, cohortele erau neputincioase.

Am ajuns spiritual și pe aceste tărâmuri, citind o mare parte dintre operele lui Octavian Paler. Mi-am îmbogățit cunoștințele și vocabularul, mi-am pus imaginația la lucru și am izbutit să descopăr noi sensuri ale existenței. Iar acestea ar fi o mică parte dintre motivele pentru care aș îndemna la lecturarea acestor scrieri.

După ce termin o carte a lui Octavian Paler sunt entuziasmată, dar în același timp și tristă, deoarece mi se face teamă de ziua în care voi ajunge la finalul operei acestui autor. Imediat, mai apare un regret, acela de a nu fi fost mai mare în anii 2000 pentru a-l putea înțelege mai bine atunci când era în viață, de a aprecia într-o și mai mare măsură sfaturile și subînțelesurile sale.

Însă atunci când ajung în momentul unei decizii mai dificile, asupra căreia trebuie să reflectez foarte bine, îmi repet în gând ceea ce a scris și Octavian Paler la un moment dat:

Fetițo, trenul a sosit, a tras la peron. Încotro dorești să meargă? Spre care dintre visurile tale? Și cine dorești să fie pasageri?

sursa foto