Religion has been an element fundamental to the creation of the social, political and cultural spaces of all peoples. Through their relation to God or Gods, men have determined certainties whose only support is faith, belief and imagination. (Guillermo Arriaga)
Societatea contemporană a evoluat din punct de vedere spiritual, religia devenind dintr-un element fundamental al identificării culturale a indivizilor un simplu element tradițional. Religia a ajuns să fie înțeleasă diferit în funcție de valorile morale individuale, cu o influență mai mică a comunității asupra acestor aspecte ale vieții private.
Impresionanta producție Words with Gods / Vorbind cu zeii care a rulat la gala de închidere a Festivalului de Film Cinepolitica 2015 se bazează pe un concept de Guillermo Arriaga și își propune să urmărească semnificația religiei în lumea contemporană. Filmul este primul dintr-o antologie de patru producții care vor fi reunite sub titlul Heartbeat of the World.
Pe parcursul celor două ore, spectatorul călătorește în nouă colțuri de lume diferite, cunoscând ipostaze a opt credințe și una a ateismului, toate impregnate de relația cu transcendentalul și cu familia. Mario Vargas Llosa, curatorul filmului și cel care a oferit unitate întregii producții, consideră că proiectul este unul inovativ, prin aceea că a lăsat libertate regizorilor să exploreze o anumită credință, cu temerile și problemele sale în societatea contemporană.
Discuția despre acest film nu ar fi completă dacă nu am cunoaște și modul în care se raportează științele sociale la religie și la rolul pe care aceasta l-a avut și îl are încă în societatea contemporană. Charles Taylor, teoretician recunoscut pentru contribuția adusă la filosofia și sociologia religiilor, consideră că în modernitate umanitatea a trecut prin două epoci care au accentuat îndepărtarea de factorul religios. Pe de o parte, Epoca Mobilizării reprezintă perioada în care religia a depășit statutul de simplu mijloc de mântuire și a ajuns un instrument pentru crearea unei identități naționale și de grup. Pe de altă parte, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea se manifestă așa numita Epocă a Autenticității, în care a devenit din ce în ce mai puțin comun pentru oameni să fie atrași și menținuți într-o anumită credință de o anumită identitate politică sau de grup sau de sentimentul că spiritualitatea susține o etică socială esențială. Dacă în Epoca Mobilizării vorbeam despre o conexiune strânsă între identitatea națională și tradiția ecleziastică, între credințe comune puternice și un simț al ordinii civilizaționale, în prezent, acest lucru s-a schimbat, astfel că asistăm în unele țări la un declin al identificării cu biserica, aceasta având mai degrabă un rol istorico-cultural.
Prima poveste din film, plasată în cultura aborigenă australiană, este despre Adevărații Zei de lângă noi, regizorul Warwick Thornton explicând că miracolul nașterii și al intrării în lume în urma suferințelor mamelor arată că femeia, prin capacitatea sa de a da viață, este o instanță a Creatorului.
Regizorul Héctor Babenco prezintă în continuare credința Umbanda, un amestec de elemente creștine și africane folosite pentru a genera o stare de catharsis pentru un tată care și-a lăsat fiul să plângă până a murit. Titlul acestei părți, Omul care a furat o rață, este pe cât de simplu, pe atât de dureros în momentul în care semnificația sa iese la iveală. Tatăl îndurerat găsește o rață de un alb pur, pe care o ia și o duce ca ofrandă fiului său: dacă nu a putut să aibă grijă de el în viață, îl sprijină și îi face mici bucurii dincolo de moarte.
În tradiția hindusă, fiecare familie trebuie să păstreze o anumită cameră din locuință pentru a-i cinsti pe zei. Camera Domnului (r. Mira Nair) scoate în evidență faptul că, dincolo de aparenta toleranță și credință, mulți credincioși caută să impresioneze doar, uitând puritatea copilăriei, în care vedeau cum Dumnezeu se află oriunde.
Hideo Nakata ne arată în Suferințe o față nevăzută a tragediei petrecute în 2011 în Japonia, soldată cu peste 15000 de victime și câteva mii de persoane dispărute, prezentând modul în care oamenii au reușit să treacă peste drama de a-și pierde familiile sau avuția. Povestea reală a unui pescar care își pierde soția și cei doi copii este filtrată prin învățăturile unui preot buddhist, afectat la rândul său de acest dezastru.
Iudaismul pus în scenă de Amos Gitai reunește fragmente din profețiile care se regăsesc în Cartea lui Amos (Book of Amos) din Vechiul Testament. Prin vitregiile vremurilor, vitregiile sorții poporului lui Israel sunt prezentate sub forma unei călătorii pe o stradă cu sens unic.
Álex de la Iglesia sintetizează catolicismul în ideea de iertare, astfel că fragmentul Confesiunea aduce din întâmplare împreună doi păcătoși muribunzi care dialoghează despre esența vieții și rânduielile pentru intrarea în lumea de dincolo. Secretul lui Dumnezeu nu înseamnă o viață pură, ci puterea de a-i ierta pe cei ce se căiesc.
Viața noastră a lui Emir Kusturica prezintă ortodoxismul sub simbolul sacrificiului. Un călugăr se străduiește să urce un munte neprimitor ducând în spate două desagi încărcate cu piatră cioplită. Odată ajuns în vârf, călugărul observă un corb, care ar putea simboliza la rândul său moartea. Mesajul transmis se referă la o viață marcată de păcate și de sacrificii pentru răscumpărarea lor astfel încât omul să poată muri împăcat.
Bahman Ghobadi vorbește despre islam din perspectiva a doi frați siamezi, a căror legătură spirituală pare mult mai slabă decât cea biologică. Pentru cei doi religia are o valoare diferită, iar modul în care imamul îl conduce pe unul dintre ei pe o anumită cale îl face pe celălalt să vadă dincolo de interpretări. Uneori uită-te în sus rezumă credința oamenilor că prin multe rugăciuni, post și ofrande pot să își asigure mântuirea, când, în realitate, aceasta este dată de o legătură mai profundă cu Dumnezeu.
Guillermo Arriaga încheie seria din perspectiva unui ateu care descoperă un Dumnezeu deprimat, care însă nu aparține unei religii anume, pentru că el este o ființă superioară și își iubește toți copiii. Lacrimile Domnului sunt lacrimi de sânge, pentru că oamenii, în dorința lor de a-i face pe plac, uită esența credinței: toleranța și iubirea.
Cu o excelentă coloană sonoră semnată de Peter Gabriel, filmul Vorbind cu zeii demonstrează încă o dată că pentru a crede nu trebuie să vezi. Mesajul melodiei Why don’t You show Yourself, care încheie călătoria, condensează toate emoțiile filmului și ridică semne de întrebare privind semnificația vieții.
Bibliografie:
Charles Taylor, A Secular Age, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, London, England, 2007