Se făcea că era vară și o fată citea iar Harry Potter, de data aceea în franceză. Sora ei veni și îi spuse: știi destulă franceză acum? Vreau să mă uit la un film, nu durează mult, poți să-mi traduci și mie? A durat 94 de minute. Dar ele l-au simțit și ca pe o clipă, și ca pe o eternitate. Cam cum simțim și iubirea. Cam cum ne e și viața. Și asta poate să fie înspăimîntător. Dar O să fie dragoste-n aer, trase el concluzia. Și asta te încălzește.

El e Colin. A inventat un pianococteil, are un majordom/bucătar/șofer pe nume Nicolas și ar putea trăi toată viața fără să muncească. El e Colin și povestea sa se adaugă teancului meu de istorisiri despre iubire și moarte. E unul singur, de fapt, și mă întreb dacă asta caut să citesc, dacă ele mă caută pe mine sau dacă, de fapt, despre asta este literatura, pentru că despre asta este viața. Despre iubire. Și despre sfîrșit.

— […] cum îți petreci timpul?
— Cea mai mare parte a timpului încerc să-l împiedic să treacă.

Și nu știu formă mai bună de oprire a clipei și de extindere a sinelui spre infinit decît poveștile. L’écume des jours în original. Spuma zilelor în română. Mood Indigo pe ecrane, cu Audrey Tautou și Romain Duris în rolurile principale, și în regia lui Michel Gondry, care a creat și Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Și dacă acesta din urmă este unul dintre filmele mele preferate, Spuma zilelor, vă spun, este una dintre cele mai frumoase și sfîșietoare povești de dragoste pe care le-am trăit vreodată. Trăit, da.

Spuma zilelor este un roman suprarealist publicat în 1947. Poartă semnătura și jocurile lui Boris Vian și a purtat pe cotorul său probabil mii de inimi înălțate și frînte de povestea sa.

Colin ar vrea să se îndrăgostească. Și cînd eroul dorește ceva pornește într-o aventură pentru a-și împlini visul, nu? Într-o Franță unde șoriceii locuiesc cu oamenii și le simt tristețea, unde obiectele funcționează după alte legi decît cele cunoscute nouă, unde o floare poate fi o boală și un leac deopotrivă, unde dansul la modă constă în vibrații și metamorfoze trupești, Colin se îndrăgostește de Chloé. Iar nunta lor e grandioasă, așa cum este și dragostea lor.

O să am nevoie de luni întregi, luni întregi ca să mă satur de sărutările pe care am să ți le dau. Vor trece ani de luni până să-mi sfârșesc sărutările cu care vreau să te acopăr, mâinile, părul, ochii, gâtul tău…

Da, Colin și Chloé se iubesc cu grămada și pe bucățele, într-atît de mare le e fericirea. Însă aceasta are să se degradeze odată ce Chloé se îmbolnăvește. De fapt, întregul roman este, cromatic, narativ și emotiv, în degradée. Pornește colorat, cu dorință, speranță, dragoste. Apoi lui Chloé începe să-i crească un nufăr în piept. Doar înconjurînd-o de flori poate fi oprit. Cui pe cui se scoate, așa se spune.

Explozia de culoare lasă pustiul în urma sa. Colin își cheltuiește toată averea pe flori. Își vinde pianococteilul. Ajunge chiar să muncească, iar munca sa dă roade – la propriu. Însă nufărul persistă. Iar Chloé obosește, ca orice bolnav sătul de neputința sa mai mult decît de durere.

— […] nu trebuie să fii cuminte…
— E mai bine să nu fii, dar uneori așa trebuie.

Și mai tragic este faptul că sărmanul Colin îi împrumutase o sumă mare de bani lui Chick, prietenul său, pentru ca acesta să se poată căsători cu Alise. În schimb, Chick își cumpărase cărți. Cărți scumpe, de colecție, care să îi hrănească obsesia pentru Jean-Sol Partre (v-am spus doar că Vian se joacă). În tonuri de gri, Alise încearcă să pună capăt acestei dependențe. Cu prima piesă de domino răsturnată, toată povestea se rostogolește, precum un bolovan, spre beznă.

Spuma zilelor este o succesiune de situații normale într-un univers splendid de bizar. Pentru că, nu-i așa?, Oamenii nu se schimbă. Se schimbă lucrurile. Astfel, deși avem în față o cu totul altă realitate, ea vorbește despre boală, dragoste, obsesie, prietenie, religie, societate așa cum le știm noi.

— Ar trebui să aflăm de ce nu fac mașini. Probabil că n-au destul timp. Oamenii își pierd vremea trăind și nu mai au prea mult timp să muncească.
— Nu e mai degrabă invers? întrebă
Chloé.
— Nu, zise Colin. Dacă ar avea timp să contruiască mașini, pe urmă n-ar mai trebui să facă nimic. Ce vreau să spun e că ei muncesc ca să trăiască, în loc să muncească pentru a construi mașini care să le permită să trăiască fără a munci.

Boris Vian a adus o scriitură extraordinară care creează un echilibru desăvîrșit al cuvintelor, și ca număr, și ca greutate: ludicul formulărilor pe un taler, sfîșietorul înțeles pe celălalt. Michel Gondry s-a prezentat cu o ecranizare fidelă în culori și tresăriri. Am simțit și cartea, și filmul ca fiind două bucăți dintr-o inimă frîntă. Cu a treia am venit eu. Am luat povestea, am simțit-o, am trăit-o, da, dar nu am avut soarta șoricelului. Eram obișnuită, poate, cu astfel de istorisiri.

Ușa se trânti în urma lui cu zgomotul unei palme goale peste o fesă goală […] Ușa de la intrare se închise după el cu zgomotul unui sărut pe-un umăr gol.

Cartea se închise la fel. Și inima, cu cicatrici vizibile, fu întreagă.


 

spuma zilelor boris vianTitlu: Spuma zilelor (L’écume des jours)
Autor: Boris Vian
Editură: Univers
An: 2011 (1974 original)
Traducător: Diana Crupenschi
Pagini: 160
Găsiți cartea pe site-ul editurii.

Cel mai sfâşietor roman de dragoste din literatura contemporană. (Raymond Queneau)

surse foto: 1, 2