Realitatea socială a imigrației românilor în Italia reprezintă o chestiune de interes nu doar pentru noi, românii „de acasă”, ci și pentru cei de acolo, italienii. Confrații noștri au plecat, de regulă, fie ca să lucreze, fie pentru a-și încheia studiile, iar șederea lor acolo, chiar și de doar câțiva ani, a lăsat urme, cum e și firesc, inclusiv în plan lingvistic. De fapt, aș spune că mai ales la nivelul limbajului se pot observa foarte bine mărturiile contactelor dintre cele două limbi. Însă în situația de față a funcționat cu precădere un factor favorizant de maximă importanță și de care trebuie neapărat să ținem seama: limba română s-a dezvoltat pe aceeași bază ca și italiana – limba latină, motiv pentru care cele două limbi sunt foarte asemănătoare.
Dată fiind această similaritate[1], e firesc să apară „mutații” în româna vorbită de imigranții români din Italia, mutații bazate pe un soi de malapropisme, cel mai frecvent, de pildă, între cupluri de cuvinte (din română, respectiv italiană) apropiate ca formă și înveliș sonor. Dar transformări puse pe seama acestor interferențe lingvistice apar și la alte niveluri ale limbii, printre care și cel gramatical, prin adoptarea în vorbire a anumitor structuri specifice limbii italiene. Însă și în aceste cazuri principiul analogiei este cel care guvernează adesea asemenea schimbări.
Aflându-mă într-un stagiu de cercetare în Pisa, deci și eu în postura de român venit în Italia, însă pentru o perioadă suficient de scurtă, am primit bucuroasă invitația de a participa la o prezentare de carte ce tratează tocmai această temă, interesantă nu numai pentru sociolingvistică, care, înainte de a fi foarte actuală, se impunea ca necesară – și totuși, lucrarea în cauză a ieșit de sub tipar abia în urmă cu un an.
Pe 13 mai, în Salla delle Colonne din Palazzo Venèra (sediu al Departamentului de Lingvistică al Universității din Pisa), într-o atmosferă caldă și prietenoasă, Alexandru Laurențiu Cohal, de la Departamentul de Studii Umanistice al Universității din Pavia, și-a prezentat lucrarea Mutamenti nel romeno di immigrati in Italia[2] (edizioni Franco Angeli, Milano, 2014), la origine teză de doctorat.
Evenimentul l-a avut ca moderator pe prof. dr. Bruno Mazzoni, un românist de excepție, iar ca invitați la dialog pe doamna conf. univ. dr. Camelia Dragomir (lector de schimb în cadrul Departamentului de Filologie, Literatură și Lingvistică al Universității din Pisa), precum și pe prof. dr. Roberto Peroni, din cadrul aceluiași departament și specialist în sociolingvistică, fiecare prezentându-și propria recenzie a acestei lucrări, cu observații și sugestii pertinente. A fost apreciată cu precădere metodologia de studiu sociologic pentru care a optat autorul, dar și bibliografia vastă cu care acesta a lucrat în realizarea cercetării sale.
Volumul, care numără 320 de pagini, a fost descris de către autor succint, în funcție de structura lucrării: în prima parte s-au prezentat metodele de lucru, după care au fost oferite numeroase exemple excerptate dintr-un corpus bogat și variat ce reflectă diversitatea limbii române vorbite de imigranții români după o serie de ani petrecuți pe teritoriul Italiei, după ce a suferit schimbări ușor vizibile nu doar de către specialiști. De altfel, finețea cu care sunt analizate astfel de fapte de limbă ce surprind „mutațiile” suferite în timp de limba imigranților prin contactul lingvistic direct și îndelungat cu cetățeni ai țării-gazdă (prin căsătorii mixte, înscrierea la școli, locuri de muncă ș.a.) se datorează, în mare parte, experienței personale a autorului, el însuși realizându-și studiile în Italia (de doctorat, la Universitatea din Pavia, dar și de licență, ca a doua specializare, la Universitatea „La Sapienza” din Roma), unde locuiește de aproximativ 15 ani. Au fost analizate schimbări ale românei imigranților din Italia pe mai multe planuri: fonetice, semantice, lexicale și mai ales gramaticale. Dintre acestea, autorul susține că, în mod surprinzător, ultimele care survin sunt modificările de natură fonetică.
Dintre schimbările limbii române vorbite de românii imigrați în Italia și puse exclusiv pe seama acestui contact dintre cele două limbi, semnalate și în cadrul acestei prezentări, nu poate trece neobservat numărul mare de creații lexicale cu sufixul adverbial –mente, având în vedere că în limba română oficială avem consemnate foarte puține astfel de adverbe (cf. actualmente, literalmente, realmente, eminamente). De exemplu, românii din Italia spun „M-a contactat telefonicamente” sau „Cerem o explicație gentilmente”. De asemenea, apar numeroase calcuri lexicale: „Îți regalez…” î.l.d. „Îți fac cadou…”; „Ne dăm apuntament altădată.” î.l.d. „Ne dăm întâlnire…”; „permis de soggiorno” î.l.d. „permis de ședere” etc.
Cartea Mutamenti nel romeno di immigrati in Italia e utilă nu doar sociolingviștilor sau comunității românești din Italia, ci și celor interesați de evoluția influenței italiene în limba română, dat fiind și faptul că, în ultima vreme, se constată la noi o creștere a numărului de elemente de origine italiană, ceea ce, în mare parte, își are cauza mai ales în această migrație a românilor în Italia. De exemplu, nu e de mirare faptul că în ediția curentă a Dicționarului de cuvinte recente, din 2013, sunt consemnate un număr foarte mare de italienisme (în concurență cu lexemele de origine spaniolă, de pildă), câștigând teren în fața franțuzismelor, din ce în ce mai rar înregistrate în noile dicționare românești. Să ne gândim numai la cazul cuvântului badantă[3], inexistent în limba română până să crească numărul româncelor imigrate la muncă în Italia. Situația face parte din ceea ce putem numi, stricto sensu, o altfel de relatinizare a limbii române. Cât privește importanța unor astfel de cercetări, precum cea întreprinsă de Alexandru Cohal, ea nu ar trebui să (mai) fie trecută cu vederea, ci dimpotrivă:
În fine, printre membrii acestui grup vom căuta inovatorii limbii române de aici şi continuatorii ei; ei sunt avangarda noastră. Celor cu multă carte dintre noi, români din Italia, ne revine în primul rând responsabilitatea de a planifica transmiterea limbii copiilor noştri, fără a aştepta ca şcoala italiană să o facă, ci noi între noi, în comunităţile, chiar aşa mici şi dezbinate, în care trăim. […] Folosirea cât mai intensă a românei în cât mai variate situaţii de viaţă ne va putea garanta aici supravieţuirea limbii noastre. Mame cu taţi, copii cu prieteni, părinţi cu copii, rude între noi, copii între ei. Să parafrazăm un învăţat al altor timpuri şi să spunem azi: vorbiţi, băieţi, numai vorbiţi! (Alexandru Cohal în Gazeta românească, 10 mai 2011)
[1] Dintre limbile romanice, italiana pare a fi cea mai apropiată, ca structură și lexic, de română.
[2] Modificări în româna imigranților din Italia [t.n.]
[3] (numai ca substantiv de gen feminin): „îngrijitoare de copii, bătrâni, handicapați (în Italia)” cf. Florica Dimitrescu (coordonator), Alexandru Ciolan, Coman Lupu, Dicționar de cuvinte recente, ediția a III-a, București, Logos, 2013, p. 79