Cum ar trebui să ne raportăm la trecut? Mai există cineva care să regleze sau să ne orienteze retrospecția? Cum vindecăm rănile din trecut care ne-au fost atribuite din exterior și cum analizăm societățile structural diferite de a noastră?
Producțiile noi, bine alese, diverse, precum și accentul pus pe un conflict aflat la câteva sute de kilometri de România au fost, cu siguranță, binevenite atât pentru istorici, jurnaliști și cercetători, cât și pentru tinerii bucureșteni doritori de cunoaștere. Deși nici în acest an cinematografele Cinema Studio, Elvira Popescu și Frontline Club nu au umplut sălile, filmele s-au bucurat de aplauze entuziaste și au stârnit discuții angajatoare.
Filmul Nataliei Kudriașova, Pionieri noi (2015) oferă o perspectivă curajoasă asupra Generației X rusești, mai exact asupra ultimilor pionieri. Însăși regizoarea aparține acestui grup, ceea ce o legitimează să prezinte o poziție autentică. Protagoniștii, Natalia Kudriașova, Daria Moroz, Aleksei Mitin și Alexandr Userdin sunt prezentați ca adulții pionieri ce trăiesc într-un stat rus capitalist, însă sunt continuu captivați de aminitirile lor din vremea când deveniseră pionieri și sunt influențați de acel tip de educație.
Firul acțiunii este compus din părți în care este observată viața de zi cu zi a adulților Katia, Olga și Sergheev, intercalate cu evenimente din viața acelorași, dar din copilărie. Caracterul predominant al personalității adulților este reliefat clar de către regizoare – neadaptarea la noua ordine socială. Cele două femei merg la un psiholog, pe care îl cam nedumeresc și cu care nu se prea înțeleg. În timp ce psihologul o întreabă pe Katia despre viața sa sexuală, aceasta povestește despre primul orgasm – la patru ani, când a simțit toată fascinația celorlalți copii într-un vis în care devenea printre cei mai apreciați pionieri. Altădată îi spune că se simte înlănțuintă într-un ansamblu de căcat și că doar un eroism nesigur o determină să continue să îți trăiască viața.
Incapacitatea de a găsi un sens după căderea sistemului comunist îi îndeamnă pe toți trei către căi diferite la final. Tot ce au nevoie este un impuls care să îi atingă emoțional. Sergheev se călugărește, Olga moare în urma unui accident și ajunge în raiul pionierilor, iar Katia rămâne în propria-i mizerie.
Regizoarea nu e lipsită de umor, deși unul tragic. Singularitatea trăirilor acestor personaje a degajat publicul de la Cinema Studio, societatea de azi nemaigăsind milă pentru acești indivizi care aparțin trecutului – continuând totodată să trăiască printre noi.
În bătaia vântului sau Risttuules (2014) este o dramă istorică realizată de Martti Held, ce o are în rolul principal pe Laura Peterson (Erna). Filmul este conceput sub forma unei scrisori interiorizate de Erna către soțul său, Heldur. Acțiunea se petrece în anii celui de-al Doilea Război Mondial și în perioada postbelică, până la moartea lui Stalin. În 1941 familia Ernei este deportată din Estonia. Erna, alături de fiica sa, pe care o va pierde pe parcurs, este despărțită de Heldur și își promite să îl regăsească într-o zi.
Ilustrarea, la propriu, a suferințelor îndurate de acești oameni simpli în evoluția dezastrului politic dă senzația unui aer greu, mai cu seamă cu ajutorul muzicii patetice de-a lungul filmului. Poze ale durerii individuale și colective alcătuiesc portretul unui fenomen monstruos. Acestea prind din când în când viață, ca să amintească că este vorba de oameni reali care au trebuit să treacă prin astfel de evenimente. Erna îi șoptește în permanență lui Heldur, printre activitățile sale zilnice, încercând să se îmbărbăteze.
Imaginea de ansamblu sugerează profunda tragedie a oamenilor pe nedrept înlănțuiți în mrejele totalitarismului, astfel încât zeci de mii de baltici au fost deportați în Siberia. Unii și-au pierdut căminele, viețile, sufletele, iar cei ce-și rămâneau credincioși lor și credințelor personale sunt cei care au cea mai mare conștiință a dezastrului și o singurătate ce poate fi găsită în tremurul din șoaptele femeii ce vrea să creadă că, la un moment dat, își va găsi soțul, chiar și după ce va fi pierdut totul.
Timbuktu (2014) este un film de Abderrahmane Sissako, realizat într-o colaborare Franța-Mauritania, cu Ibrahim Ahmed, Abel Jafri și Toulou Kiki în rolurile principale. Acesta descrie, la rândul lui, drama unei familii care intră în contradicție cu ordinea politică. Familia unui păstor, care trăiește la marginea satului Timbuktu spre a se feri de jihadiștii de la putere, este brusc afectată definitiv de un eveniment mărunt, însă venit în urma multor fapte ce le afectau onoarea.
Astfel, după ce o vacă (GPS) a lui Kidane este omorâtă pentru că intrase în năvoadele unui pescar, Kidane îl ucide pe acesta din urmă. Păstorul este adus în fața judecății islamiste conduse de jihadiști și urmează să plătească pentru fapta sa. Deși probează mila conducerii, Sharia este în mod implacabil aplicată, iar un accident vine să agraveze situația acestei familii cândva fericite.
Societatea descrisă în filmul lui Sissako este una închisă, străină occidentalului care și-a naturalizat libertățile. Oamenii din Timbuktu trebuie să fie mereu atenți, să asculte ordinele de la centru și să nu greșească în fața lui Allah, a familiei și a comunității. Când li se comite o nedreptate însă, metoda convențională a societății e de a trece mai departe.
Aș spune că vina atribuită diferitelor personaje e relativă, mai presus de ea fiind fenomenul în sine, care fie îi face pe toți părtași la fenomenul totalizator, fie creează situații confuze, în care sunt greu de identificat vinovații unor situații conflictuale precum crima pescarului și, mai ales, e dificil de găsit o pedeapsă dreaptă.
Astfel, Cinepolitica, în măsura în care poate, dă culoare societății civile românești. În general filmul, într-o astfel de diversitate, îi aduce la cunoștință bucureșteanului ocupat știri externe mediului său. Pentru că nu le prea vede la televizor, adesea e impresionat și… poate, în curând, va crea cererea necesară pentru o schimbare în mass media. Nu că ar fi un impact plăcut?