În ianuarie 1965, pe drumul din Mexico spre Acapulco, un scriitor columbian îşi imagina primul capitol al unei viitoare cărţi.[1] Ajuns acasă, şi-a rugat soţia să nu-l deranjeze, mai ales în legătură cu banii – cu lipsa lor. Optsprezece luni mai târziu, romanul avea să-şi îmbrăţişeze ultima frază. În decembrie 1982, autorul a fost distins cu Premiul Nobel pentru literatură, iar în martie 2007, la Congresul Internaţional de Limbă Spaniolă de la Cartagena, Columbia, cartea a fost declarată cel mai bun roman scris în spaniolă după Don Quijote de la Mancha de Cervantes.
Undeva în zona sentimentelor păstrate spre reprimare, exista, imperceptibilă, iluzia că într-o zi îmi va povesti viaţa, la umbra unui castan. Avusesem până atunci un singur mare povestitor – Creangă –, lucru care intensificase mult timp inclusiv trăirile mele autohtone, mândria de a fi român, fără să fi ştiut, pe vremea aia, că peste timp voi fi regăsit sintagma goală de sens. Mai târziu însă mi-am dat jos cireşele de la urechi şi-am renunţat şi la scăldat. Voiam dintr-odată să-mi plouă cu fluturi galbeni, iar toţi trandafirii care mă înconjurau să mi se prefacă în migdali. Voiam chimie şi alchimie, amestec de aripi şi de pământ, manuscrise seculare şi peştişori de aur. Voiam să cutreier bordeluri doar pentru poveştile lor scrise-n cearşafuri în care s-au dat bătălii între firi şi simţiri. Voiam să alerg pe plantaţii bananiere şi să mă pierd într-un sat de la marginea lumii, un minut, cât aş fi supravieţuit. Voiam să-mi odihnesc fiinţa străbătând un anume fluviu Magdalena şi mai voiam, colosal, eternitatea scrisorilor.
Le-am avut în universul creat de el – tablou desăvârşit al realismului magic, tehnică ce îmbină realitatea şi imaginarul până în punctul în care limita dintre cele două devine insesizabilă. Pentru el însă a venit natural. Se născuse şi trăise într-un spaţiu ale cărui dimensiuni – sociale, culturale, politice – îi permiseseră să vadă neobişnuitul devenind comun şi să conştientizeze faptul că suprarealismul din scrierile sale venea din realitatea Americii Latine[2].
Tonul pe care l-am folosit de fapt în „Un veac de singuratăte” se baza pe felul în care povestea bunica mea. Ea spunea povești care păreau supranaturale și fantastice, dar le spunea cu o totală naturalețe… Cel mai important lucru era expresia feței sale. Nu-și modifica deloc expresia când povestea și toată lumea era surprinsă. În scrierile mele anterioare, am încercat să spun povești fără să cred eu însumi în ele și să le scriu cu aceeași expresie cu care le spunea bunica mea: cu o față împietrită.
, romanul ce i se creionase în minte pe drumul din Mexico spre Acapulco, e probabil apogeul contopirii dintre real şi imaginar, evocând naşterea, progresul şi decăderea satului Macondo, totul centrându-se în jurul familiei Buendía, de-a lungul a şapte generaţii, pe o perioadă de peste o sută de ani. Tulburător prin însăşi tema principală, singurătatea, romanul nu reflectă altceva decât calitatea de creator – de viaţă şi de moarte – a scriitorului columbian, prin elementele subversive pe care le plasează de la geneză până la apocalipsă. Fiind incapabili să decifreze pergamentele şi enigmele în care, de fapt, le stă scris destinul, taţi şi mame, copii, nepoţi, mătuşi, fraţi şi surori nu-şi pun întrebări şi nu reflectă asupra propriilor acţiuni. Iar într-o lume care sfidează normele morale, haosul nu poate rămâne la distanţă. Tocmai din acest motiv, tot ce urmează gloriei vremelnice a satului şi, implicit, a familiei – covoare zburătoare, urme de sânge mişcându-se, fantome, un copil mâncând pământ, o molimă a nesomnului, o femeie ce levitează şi se ridică apoi spre Cer, împuşcături şi morţi inexplicabile, ploi şi secetă, război – reprezintă doar momente în timp, ce nu îi împiedică pe oameni să-şi reia cursul vieţii.
Mai puţin plină de fantastic (sau… depinde cum o priveşti) este – cartea pe care aş lua-o cu mine pe o insulă pustie, sau pe care aş salva-o dintr-un incendiu, cartea-răspuns la toate provocările în genul ăsta, ce te forţează să fii nedrept şi rău cu celelalte povești pe care le iubești. Romanul tuturor începuturilor şi sfârşiturilor posibile, cel care a ridicat iubirea la rang de artă şi care a făcut din timp – nădejde şi din durere – motiv. Un roman care, mai mult decât să fie despre dragoste, e despre abnegaţie, despre deplinătatea sacrificiului şi despre tumoarea malignă a dorului. Căci, în seara morţii soţului ei, marea iubire pe care Fermina Daza i-o purtase acestuia se auzea în durerea lăuntrică şi-n promisiunea că se vor revedea curând. Însă hohotele de plâns din aceeaşi seară, în solitudinea fiinţei ei, spălau amintirea şi numele lui Florentino Ariza, cel care, cu mai mult de 50 de ani în urmă, o încoronase pe Fermina ca zeiţă a lui pentru tot restul zilelor.
Pentru că timpul, violent infractor, îi despărţise într-o altă viaţă, când privirile pe furiş, nerăbdarea nedomesticită şi secunda revederii mai aveau încă un sens, iar bătaia de inimă era cataclism. Îi despărţise şi le oferise fiecăruia alternative: ei – un soţ bun şi blând, o viaţă liniştită şi decentă, iar lui – 622 de femei cărora le cedase fericirea unui moment, dar niciodată inima. De-ar fi avut Florentino eternitatea, i-ar fi dat-o, neîncepută, Ferminei.
Constatarea că, în sfârșit, moartea intervenise în favoarea lui i-a insuflat curajul de care avea nevoie ca să-i repete Ferminei Daza, în prima ei noapte de văduvie, legământul de fidelitate eternă și de iubire pururi vie.
După cinzeci de ani, şapte luni şi unsprezece zile cu nopţile lor, cu părul alb şi oasele fragile, învăluit în mirosul bătrâneţii, Florentino Ariza voia fericirea pentru toată viaţa. Şi amândoi ştiau că trăiseră destul împreună ca să-şi dea seama că dragostea era dragoste oricând şi oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte.
La limita dintre real şi imaginar, mă gândesc că azi plouă cu fluturi galbeni măcar în ceruri. Că pe drumul de la o rază spre un nor, un scriitor columbian îşi imaginează poveştile pe care nu a mai apucat să le spună. Îl cheamă Gabriel García Márquez şi îi spuneau Gabo prietenii – adică o lume-ntreagă.
[1]http://www.theatlantic.com/past/docs/issues/73jan/kennedy.htm
[2]http://www.theatlantic.com/entertainment/archive/2014/04/the-origins-of-gabriel-garcia-marquezs-magical-realism/360861/