de Răzvan Oblu

Am văzut un spectacol duminica trecută. Şi m-am simţit norocos pentru că l-am văzut din postura de învingător. Câştigasem un concurs organizat de societatesicultura.ro. Şi, de fapt, eram bine dispus.

Înăuntru, agitaţie, eleganţă, bun simţ şi Camerata Regală, o orchestră mică, dar perfect potrivită cu naturaleţea muzicală a Ateneului. Venisem pregătit pentru o seară relaxantă, curios de plimbarea, cu programul în faţă, printre Anotimpurile lui Vivaldi şi Piazzolla şi peste cei 250 de ani ce le despart. Dincolo de acest amestec interesant între cele două opere, punctul principal de atracţie al serii a fost, fără îndoială, cuplul de solişti Valentina SvyatlovskayaLiviu Prunaru, a căror alăturare transcende scena şi marchează un episod de pace în lunga rivalitate dintre viorile Stradivarius şi Andrea Gurneri, despărţite şi ele de aproape trei secole – din dragoste şi muzică bună.

Aş spune că totul a fost expus ca într-o poveste. Două vioare rivale cântă împreună, cu inelul pe deget, doi creatori cum nu se poate mai diferiţi tratează aceeaşi temă din două emisfere diferite şi o mulţime de spectatori de toate vârstele şi formele, experimentaţi şi amatori, obişnuiţi ai artelor sau simpli „clandestini”, toți formând portativul ideal. Totul – din dragoste pentru frumos.

Muzica a fost splendidă, mica orchestră încântând prin naturaleţe, vivacitate şi debordând de talent, iar cuplul de viori a creat liantul perfect între „anotimpuri”. Recunosc, am fost sceptic faţă de întregul program – prea multe alăturări şi combinaţii uşor forţate pentru un amator cu înclinaţii în ale istoriei. Nu aş fi putut înţelege niciodată cum a fost posibilă îmbinarea unui reprezentant marcant al şcolii veneţiene din secolul XIII cu un inovator al tangoului tradiţional, cunoscut pentru stilul nuevo tango. Stilurile celor doi sunt atât de diferite încât par a proveni din lumi separate. Până şi climatele din viziunea celor doi compozitori sunt la antipozi: Vara argentinianului Piazzolla este Iarna pentru veneţianul Vivaldi şi viceversa. Nu m-ar fi convins nici faptul că acest aranjament există mulţumită unui compozitor rus, Leonid Desyatnikov, care a avut ideea, în 1999, de a aduna opera lui Piazzolla şi a-i oferi un aranjament propice pentru o orchestră de corzi şi vioară solo. Tehnic, acest argument oferă o conexiune, aşa cum tehnicul oferă în general un argument, însă muzica a fost pentru mine întotdeauna percepută prin filtrul istoriei şi ca o compoziţie de artă ce transpune, întocmai ca o poezie, un mesaj, nu întotdeauna altul, prin nuanţe şi cuvinte, întodeauna altele.

Ca cetăţean european, sunt conştient de înţelesul „unităţii în diversitate”. Chiar şi în cursul formării mele, am dobândit înţelegere faţă de un astfel de concept şi dincolo de contextul politic. Odată cu acest concert, am înţeles conceptul în frumos – în artă şi, desigur, în muzică.

În această diversitate am descoperit farmecul unei muzici înţelese prin sugestia de culori şi ecouri, prin contrastul unor anotimpuri percepute diferit, dar care reuşeşte să aducă împreună lumi, ere şi sentimente diferite. Unitatea din toate acestea izvorăşte din însuşi sufletul omului, rezonând la fel de frumos pentru compozitor, muzician şi pentru iubitorul de muzică bună. Acordurile acestei mici orchestre m-au purtat din climatele temperate ale Italiei până în cele umede şi senzuale ale „Parisului din Vest”, cum este cunoscut Buenos Aires, infuzând frumuseţea organică a unui tango redescoperit în aerul veneţian de secol XVIII.

La final, aproape că nici nu au mai contat reușitele individuale ale lui Liviu Prunaru sau artificiile tehnice cu care orchestra a răspuns la provocările lansate de cei doi soliști. Nu au mai contat aplauzele frenetice cu care publicul a recompensat prestaţia artiştilor. Nu a mai contat nici cât de frumos strălucea Ateneul după „purificarea prin muzică”.  Asta pentru că la final, după ce am părăsit sala, am putut observa cum fiecare persoană din public zâmbea pe măsură ce cortina le închidea în suflet amintirea unui recital de gală. Am zâmbit şi eu şi încă mai zâmbesc, undeva, înăuntrul meu, unde anotimpurile au venit şi au trecut peste mine. Şi îmi revine obsesiv în minte ideea că în viaţă rămâi cu multe amintiri frumoase, dar cu puţine experienţe marcante. Cred că asta s-a întâmplat şi în jurul Ateneului. Din dragoste şi muzică bună.

sursa foto