În perioada copilăriei visam să ajung jucător de fotbal în special pentru a juca în meciurile din deplasare. Îmi imaginam că în câţiva ani voi ajunge să vizitez fiecare judeţ. Nu era principalul motiv, sportul în sine îl găsesc şi astăzi atractiv, dar acest gând mă motiva uneori pe teren. Dacă atunci mi-ar fi spus cineva că voi pleca în deplasare în scopuri artistice nu cred că mi-ar fi plăcut ideea, eram străin faţă de orice artă la fel cum sunt astăzi departe de a ajunge un fotbalist. Traseul a căpătat, dacă îmi permiteţi analogia, o direcţie camusiană, cu diferenţa că nu am devenit un creator în domeniul dramaturgiei, ci doar un fidel şi simplu spectator la teatru.

Primele legături cu această formă de artă le-am avut în timpul liceului. Am jucat în două piese, Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian şi încă o piesă (i-am uitat numele, jucam rolul unui beţiv şi probabil am intrat prea mult în pielea personajului). De atunci, am pierdut gustul scenei şi al succesului (glumesc!). Ca spectator, mi-au plăcut în mod deosebit două creaţii vizionate în acei ani, Taxi Blues de Ana Maria Bamberger şi Căsătoria de Gogol. O recomand călduros în special pe prima dintre ele, umorul este asigurat în doze considerabile, mai ales dacă joaca şi Marius Bodochi. O altă piesă care merită văzută este cea despre care Cristi a scris aici: Brad de Crăciun la familia Ivanov.

Cu aceste socoteli plecam la Festivalul European al Spectacolului Timişoara – Festival al Dramaturgiei Româneşti, FEST-FDR 2015.

A fost XX-a ediţie a acestui festival găzduită de Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Timişoara. Un proiect cultural ambiţios care reprezintă o mare bilă albă în demersul acestui oraş de a deveni capitală culturală europeană în anul 2021. Totodată, Festivalul Dramaturgiei este singurul la nivel naţional de acest gen. Trei zile din acest eveniment au fost dedicate proiectului The Art of Ageing (AA) – 1st European Theatre and Science Festival, primul festival al Convenţiei Teatrale Europene (ETC), aceasta reprezentând o reţea continentală de instituţii teatrale, reunind 40 de teatre din 25 de ţări. Proiectul AA are ca scop cercetarea privind îmbătrânirea populaţiei din diversele societăţi, identificând implicaţiile acestui fenomen în domeniile demografice, politice, sociale sau economice, şi încurajarea tuturor categoriilor de vârstă de a se implica în viaţa socială prin spectacole, festivaluri, conferinţe şi alte activităţi. În interiorul programului a apărut un parteneriat între opt teatre; astfel, pe scenă am văzut reprezentaţi ai teatrelor din Croaţia, Slovacia, Germania şi România.

Timişoara a fost în această perioadă o veritabilă capitală a cosmopolitismului. Nu de puţine ori om auzit pe stradă Ce de străini zilele astea!, precum şi intercalarea graiurilor ungureşti, nemţeşti, englezeşti, cu accentele regionale româneşti. După cum a subliniat primarul oraşului, domnul Nicolae Robu, care mi-a lăsat impresia unui politician dedicat necesităţilor artistice, parteneriatul multinaţional între teatre este şi un pas important în vederea realizării integrării europene pe cale culturală. Timişorenii nu au fost pasivi, sălile au fost întotdeauna arhipline, iar unele spectacole chiar au meritat o prezenţă ridicată.

Spectacolele au fost bi- sau trilingve, desfăşurate în limbile germană, croată şi slovacă, cu traducere în limba engleză. Primul pe care l-am văzut a fost Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrân (Die Uhrtickt), care şi-a propus să fie o miniatură a vieţii. Desfăşurarea piesei era dictată de alegerile noastre, ale spectatorilor, element de noutate pozitiv pentru mine. La începutul fiecarui act ne era adresată câte o întrebare, iar în funcţie de răspunsurile noastre (Da, Nu, Răspund la 60 de ani), actorii jucau situaţia respectivă. La final, un singur spectator urma să aleagă dintre mai multe variante pe cea pe care ar fi dorit să o vadă. Vă imaginaţi câte posibiltăţi de a juca piesa cunoşteau cei de pe scenă? Ar putea fi interesantă vizionarea piesei de mai multe ori pentru a vedea cât mai multe combinaţii posibile.

Prima întrebare a fost: Ai vrea să iei viaţa de la început?, unde majoritatea publicului a votat cu Nu, urmată de: Ai dori să munceşti până la o vârstă înaintată, la care s-a răspuns cu Da. În acest act s-a desfăşurat un dialog între o funcţionară rigidă, care la 35 de ani se simte bătrână, şi un personaj donjuanist, regele amanţilor, un vampir de câteva secole care se simte ca la 21 de ani. Un alt act a înfăţişat un dialog între un bolnav de cancer şi o doctoriţă paranoică, care prevestea nostradamic sfârşitul lumii pe care o cunoaştem, progresul spre o epocă S.F. unde se vor vinde organe, modificările genetice vor fi la ordinea zilei, ajungându-se, în final, la tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Interpretarea a fost însă dezamăgitoare, ţinând cont de reacţiile publicului pe durata reprezentaţiei şi după şi comparativ cu feţele mulţumite şi reacţiile pozitive de la celelalte piese.

Următoarea piesă, Orfanii şi căpşunile (Erdbeerwaisen), a fost una dintre cele mai apreciate ale festivalului. Centrată pe problematica migraţiei românilor în Vest, accentul era pus pe diverse ipostaze ale orfanului român, degradarea relaţiilor dintre copii şi părinţi, oful rudelor mai în vârstă rămase tutori după plecarea căpşunarilor. Mărturisirile directe ale copiilor părăsiţi au stârnit câteva şiroaie de lacrimi în sală, alternate rapid cu hohotele declanşate de interpretarea unor melodii ciudate (ţin minte un refren: I’m so lonely, broken angel, I’m so lonely, listen to my heart). Nu am gustat comicul, nici şiroaiele de lacrimi. Tema ultrafolosită a migrației, fără o oarecare inovaţie artistică de a o exprima, precum şi caracterul repetitiv al numeroaselor cazuri de orfani, unde situaţia era întotdeauna aceeaşi, schimbându-se doar ţările de destinaţie ale părinţilor şi numărul de fraţi avuţi, m-au făcut să nu mă aliniez aprecierilor publicului larg.

Tărâmul începuturilor (Land der ersten dinge) a fost unul dintre spectacolele de referinţă ale festivalului. Două personaje interesante în dialog: o fostă judecătoare din Occident, imobilizată la pat, visează şi ajunge să îşi dorească cu adevarat retrăirea tinereţii hippie cu muzica lui Bob Dylan, droguri, plimbări nocturne cu maşina, şi îngrijitoarea acesteia, o fostă muziciană din Cehoslovacia, care a concertat şi în Uniunea Sovietică, fiica unui dizident şi văduva unui turnător, în pragul unei senectuţi nefericite. Sunt aduse în discuţie dispariţiile masive ale oamenilor din Estul Europei în perioada regimurilor socialiste, punităţile opozanţilor, posibitatea pe care le aveau persoanele de a intra sub auspiciile secerii şi ciocanului.

Ultimele spectacole la care am luat parte au fost Mă tem că acum ne cunoaştem şi Maria de Buenos Aires. Primul a fost creat în două versiuni, în limbile croată (Bojim se da se sada poznajemo), respectiv germană (Ich befürchte, jetzt kennen wir uns), şi ambele surprind printr-o puternică simbolistică rolul memoriei în relaţiile interumane. Ivana se desparte de Filip, tipul uman al antinostalgicului, din cauza faptului că acesta nu îşi mai aminteşte unele episoade cu o conotaţie sentimentală importantă. Plastică este sugestia comparării importanţei memoriei în conștiinţa colectivă cu rolul cunoaşterii străzilor dintr-un oraş (în piesă, Zagreb), dependenţa de statornicirea unor repere bine ştiute fiind în ambele situaţii vitală.

Decorul şi jocul scenic, la versiunea germană, au fost admirabile: jumătate din public în sală, jumătate pe scenă, actorii la mijloc, o pantă mobilă de dimensiuni considerabile, un fum continuu pe care actorii încercau uneori să-l prindă (încercarea sisifică de a păstra toate amintirile, rămânând doar cele inspirate însă); la fel şi exprimarea liberă a unei trivialităţi morbide, a instinctelor ascunse, precum mimica poziţiilor sexuale, un tremur perpetuu al artiştilor, cum vedem la bolnavii suferind de cine ştie ce maladie, bătăile cu mâncare mestecată, autoflagelări, care au diminuat considerabil, din păcate, entuziasmul publicului (a fost singura piesă de la care au plecat destul de mulţi spectatori pe durata acesteia). Orchestra (destul de bună), tangoul şi o idilă profund sentimentală din Maria de Buenos Aires au pus capăt festivalului. Nu aş vrea să spun mai multe despre acest ultim spectacol pentru a nu încheia pe un ton sobru.

Un câștig deosebit pentru mine a fost şi dialogul purtat cu decanul Facultăţii de Psihologie şi Sociologie a Universităţii de Vest, domnul Alin Gavreliuc, mai ales că am purtat conversaţia neştiind la acel moment ce funcţie importantă deţine. O personalitate distinctă, deschisă spre socializare, modestă, fără aerele obişnuite ale cadrelor universitare, poate un pedagog cum rar mai găsim în facultăţile din ţară. Alte nume importante participante la festival au fost George W. Lesson, co-director al Oxford Institute of Population Ageing, Rob Drummer, dramaturg, scriitor şi regizor englez, Birgit Dahlke, profesor la Humboldt Universität din Berlin. În final, recomand vizitarea măcar o data a oraşului, mai ales în asemenea perioade de sărbătoare şi diversitate culturală.

Cât despre aceste manifestări artistice, nu pot decât să-mi doresc să aibă loc Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!

surse foto: 1, 2, 3, 4, 5, 6