Zi-le oameni şi dă-le pace!
I.L. Caragiale

O scurtă demonstrație (de – despre, în privința; monstro, -are – a arăta; monstrum, -i – minune, arătare, ciudățenie).

Înainte de a fi inventat roata, motorul cu aburi sau imprimanta 3D, omul a creat mitul sau ceea ce credea el a fi panaceul tuturor interogațiilor hamletiene avant la lettre. Problema de ce-ului a fost atent plasată de către eleni sub auspiciile mitului. Ca într-un basm al lui Ispirescu, în care problema devenirii e ambalată într-o povestioară cu mezini împărătești, prințese și zmei, tot așa grecii au pavat drumul către transcendență cu simboluri mitice: z(m)ei, z(m)eițe și eroi (adică aliaje compuse din zei, oameni și alte reziduuri ontologice). Să nu-i blamăm totuși pe greci că și-au imaginat zei cu trăsături atât de umane: dacă o herghelie și-ar creea propriii zei, sunt sigur că, fără excepție, aceștia ar necheza, ar mânca fân și ar purta ultimul model de potcoave.

Pentru că le-a plăcut atât de mult această narațiune, grecii au dus mai departe jocul speculației până când drumul pe care o apucaseră a devenit extrem de îngust. De aici încolo au început să facă realmente echilibristică. Așa s-a născut mitul lui Sisif (i), punctul în care imaginația elenă (și totodată cea umană) și-a găsit modelul identitar.

Punctul doi al demonstrației (ii) pune o întrebare esențială: Mai știți că în copilărie umbla vorba că, dacă ne imaginăm un lucru îndeajuns de mult, respectivul lucru se va materializa într-un final? Ei bine, nu e doar o copilărie, ci o teorie economică purtând numele de efectul Tinkerbell, numit astfel după zâna din piesa Peter Pan, care e adusă la viață de către aplauzele (credința) publicului. Exempli gratia: banii pe care fiecare, mai mult sau mai puțin, îi are în portofel – în terminologie economică: fiat money. În traducere liberă: să fie (ca) banii. Nu e un mister pentru nimeni că banii pe care îi folosim astăzi nu au o valoare intrinsecă, ei sunt ca, precum, un surogat care umple o ficțiune economică. Bancnotele și monedele noastre nu sunt de aur (commodity money) și nici nu atestă un depozit bancar în care avem o cantitate de aur (representative money). Valoarea lor e practic determinată de consensul tuturor oamenilor care își imaginează simultan că hârtia pe care apare chipul lui Nicolae Iorga, Benjamin Franklin sau regina Elisabeta a II-a are o valoare reală, intrinsecă. Că, de, vorba ceea: Fiat money pereat mundus!

La ce-am dorit să ajung vorbind despre mitul lui Sisif, imaginație și bani? Simplu: privită pe vertical sau orizontal, omenirea pare că și-a imaginat cu atâta intensitate povestea lui Sisif încât de atunci încolo acest mit a fost întipărit în fondul ei genetic. Ne comportăm în limitele lui Sisif, coordonatele fiecărei mișcări se înscriu într-un tipar a cărui configurație nu poate fi înșelată: om – bolovan – munte – rostogolire.

De aceea tema conferinței BISMUN 2015, World Peace: Modern Day: Illusion or Realistic Possibility, îmi pare a fi primejdioasă.

A gândi pacea mondială prin prisma extremelor este un pericol în sine: ea nu este nici iluzie, pentru că iluzia aduce naturaliter deziluzia (vezi iluzia comunistă), nici posibilitate realistică, pentru că levitația omului între coordonatele lui Sisif nu o permite. Pentru mine, pacea mondială nu poate fi decât o valoare, așa cum sunt binele, virtutea și probitatea. Să crezi că oamenii, în their finest hour, vor fi cu toții buni, virtuoși și onești nu poate fi decât o copilărie. Dar să speri că omenirea va asuma pacea mondială ca pe un principiu după care își va aranja planurile de viitor, ăsta e un semn de maturitate.

Dacă nu v-am convins pe voi, realiști, pesimiști sau optimiști, că pacea mondială nu poate fi o iluzie, respectiv o posibilitate veritabilă, mai am destule motive: conflictul dintre grupul rebel M23 și guvernul Republicii Democrate Congo, forțele islamiste din Mali și guvernul central, sprijinit de Franța, Boko Haram și creștinii dimpreună cu musulmanii moderați din Nigeria, diferitele grupuri etnice din Sudan și forțele guvernamentale, conflictul fără sfârșit din Afghanistan, sângerosul război purtat de guvernul mexican împotriva lorzilor drogurilor, Criza Siriană, conflictul dintre al-Shabab și forțele guvernamentale somaleze, povestea Sudanului de Sud, un stat eșuat, războiul civil ucrainean. Conflicte recent încheiate sau care continuă să nască milioane de eroi necunoscuți și bandiți notorii.

Pare că, pe baza principiului vaselor comunicante, orice acțiune, indiferent de direcția în care a fost făcută, umple tubul păcii și pe cel al conflictului la același nivel. Ca efectul fluturelui: orice armistițiu încheiat dă naștere, la mii de kilometrii depărtare, la un război, după un mecanism monstruos, care fentează logica bunului simț. Și ce mai avem de zis când premiile Nobel pentru Pace au fost instituite prin testament de care Alfred Nobel, inventatorul dinamitei? Mai avem de zis.

Să ne reîntoarcem la mitul lui Sisif. În ecuația om – bolovan – munte – rostogolire, am uitat (intenționat, bineînțeles) un fenomen natural care schimbă dinamica întregii formule: eroziunea. Inevitabil, așa cum geologia o arată, muntele devine deal, iar dealul, câmpie. Oare încercând (și eșuând) să ducem bolovanul pe pisc, nu vom eroda odată și odată muntele ăsta metafizic? Îmi imaginez ziua când omenirea va purta bolovanul, cu o oarecare seninătate, spre centrul unei câmpii, care va păstra în ea însăși doar amintirea muntelui.

Nu este diplomația (chiar și cea neconvențională, ca la BISMUN 2015) un du-te-vino al celui care, cu tratatul de pace în mână, urcă un munte primejdios, pândit de posibile conflicte? De aceea, cred că întrebarea veritabilă pe care a pus-o BISMUN anul acesta este una scurtă, dar complexă: Când va eroda muntele? 

sursa foto