Pe data de 5 martie, într-o joi, pentru două ceasuri, Librăria Humanitas de la Cișmigiu a devenit pentru mine, precum spunea Iona, un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului. Lansarea celui de-al doilea volum din trilogia istorică dedicată lui Thomas Cromwell, O regină pe eșafod, sub semnătura lui Hilary Mantel, a prilejuit o discuție captivantă asupra Angliei lui Henric al VIII-lea.

Cei trei invitați, Mihaela Irimia, profesoară de limbă și literatură engleză la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și directoare a Centrului de Studii Culturale Britanice, Ioan Stanomir, profesor al Facultății de Științe Politice, politolog, publicist, critic literar, și Andreea Răsuceanu, redactor și critic literar, au reflectat asupra conținutului cărții și a substratului cultural, politic și literar al acesteia, fiind completați de către Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction, din postura de moderator.

Raportat la spațiul european, secolul XVI se subordonează anului 1517, moment de sciziune în gândirea și practica teologică occidentală. Această ruptură, generată de expunerea Celor 95 de Teze și pledoaria lui Martin Luther contra vânzării indulgențelor și a practicii simoniei, împarte deopotrivă clericii și laicii în două tabere, cea a catolicilor care acceptă supremația spirituală a Papalității, respectiv protestanții, partizanii lui Luther, cele două grupări antagonice stabilizându-se ulterior drept confesiuni de sine stătătoare. Conflictul religios a iscat disensiuni politico-teritoriale și militare și în cuprinsul celorlalte puteri zonale, în regatul Franței, cu o hegemonie crescândă sub Francisc I, precum și în Sfântul Imperiu Romano-German, condus de Carol Quintul. Aceste confruntări și-au găsit cu greu finalitatea pe parcursul deceniilor ce au urmat.

În cadrul acestei epoci de tensiuni identitare, Henric al VIII-lea se distinge între monarhii europeni prin guvernarea autocratică, al cărei pol de putere se constituie în jurul formei particulare pe care Reforma o îmbracă în spațiul englez. În dinamica politicii interne și externe, indiferent de mobilul acțiunilor sau de scopul urmărit, regele este secondat de Thomas Cromwell. Acesta este figura centrală a romanului, din a cărui perspectivă se desprinde actul narativ. Parcursul său fulminant, început în primul volum al seriei, Wolf Hall, se continuă aici, adăugându-i-se ascensiunea și decăderea lui Anne Boleyn.

O regină pe eșafod, o altfel de istorieSecvențe concise, șocante chiar la o primă lectură, precum cea cu care debutează în mod cât se poate de abrupt romanul – Copiii lui se prăbușesc din cer – au fost lecturate de doamna Irimia pentru a ilustra forța și acuratețea senzorială a imaginilor rezultate, ca efect al utilizării prezentului istoric specific limbajului de cronică. Așadar, încă din primele pagini, Hilary Mantel realizează un veritabil captatio benevolentiae, întrucât lectorului i se induce senzația de adresare directă și devine astfel parte integrantă a celor relatate. La nivel simbolic, titlul original al romanului, Bring Up the Bodies, poate fi pus în strânsă legătură cu tehnica de captatio. Această practică, utilizată pentru pledoaria în instanță de-a lungul perioadei medievale, are menirea de a obține o sentință favorabilă condamnatului, iar expresia în sine reprezintă chemarea dată de judecători pentru a aduce vinovații în fața curții, la momentul pronunțării deciziei finale. Varianta în limba română a titlului, O regină pe eșafod, este o convenție adoptată de o mare parte dintre țările în care s-a tradus romanul, întrucât redarea mot à mot a sintagmei juridice înlătură semnificația acesteia. Totodată, se prevestește destinul lui Anne Boleyn.

În contextul în care regele Henric divorțează de Caterina de Aragon, deoarece singurul copil care a supraviețuit din acest mariaj, o fiică, Mary, nu putea moșteni tronul, conform Legii Salice[1], căsătoria cu protestanta Anne este șansa monarhului de a avea mult râvnitul urmaș pe linie masculină, care să preia frâiele regatului după moartea sa. Substratul politic al acestei uniuni rezidă în posiblitatea regelui de a-și consolida poziția de Șef al Bisericii Anglicane și de a impune noua credință, represaliile în acest sens fiind coordonate de Thomas Cromwell, care înlătură în mod ferm orice formă de opoziție (cel mai cunoscut exemplu este execuția lui Thomas Morus, catolic fervent, Lord Chancellor și autor al Utopiei). Henric nu mai recunoaște autoritatea spirituală a Papei și proclamă dreptul divin al regelui, în baza căruia monarhul însuși este proiecția divinității pe pământ, puterea temporală contopindu-se cu cea spirituală.[2] Acest drept va fi abolit după 1649, odată cu execuția lui Carol I Stuart. De asemenea, Francisc I se aliază direcției de contestare a autorității scaunului pontifical, în sensul limitării ingerinței sacerdoțiului în politica internă.

În roman figurează, de asemenea, și elemente ale vieții cultural-artistice de la curtea lui Henric, precum jocurile de pantomimă bazate pe legendele arthuriene, dar și personaje ca pictorul Hans Holbein (menționat în roman ca Hans) ori Thomas Whyatt, exponent al școlii sonetiste engleze, al cărei apogeu este atins pe perioada domniei Elisabetei I.

Pentru a reflecta cât mai exact particularitățile de construcție ale romanului, au fost difuzate trei filmulețe în care Hilary Mantel dezbate ideile centrale, precum și modul de proiectare a figurilor lui Thomas Cromwell și Anne Boleyn.

Următorul invitat care a luat cuvântul, Ioan Stanomir, continuă în aceeași direcție. O regină pe eșafod poate fi considerat un roman antiistoric. Viziunea romantică, specifică scriiturii lui Victor Hugo, care încă domină spațiul literar, este abandonată în favoarea uneia noi, inovatoare, de detașare în raport cu percepția modernă a conceptului de națiune, realmente inexistent ca atare în secolul XVI. Se remarcă, așadar, o perspectivă diferită asupra unui subiect aflat în vogă în ultima vreme, istoria Tudorilor, disimulată însă, pe alocuri, în serialul produs de SHOWTIME, care prezintă un Henric mult prea chipeș și o Anne poate mult prea libertină pentru epoca în care a trăit cu adevărat, deși scrieri ale vremii consemnează cum uneori, chiar și în public, aceasta ajungea să submineze autoritatea soțului, mai ales în ceea ce privește dezbaterile pe teme religioase.[3]

Andreea Răsuceanu, redactorul volumului, dezbate problematica din punct de vedere scriptural. Deseori, Hilary Mantel a fost criticată pentru lipsa amprentei stilistice, acea semnătură incofundabilă care îl face pe autor să fie recunoscut imediat. De asemenea, lipsa omniscienței se transpune în stilul simplu și maniera succintă de redactare, precum și în utilizarea unui limbaj obișnuit (nu se cade în extrema utilizării excesive a arhaismelor), însă tocmai lipsa podoabelor stilului conferă o mai mare profunzime simbolisticii textului. Pasajele descriptive, limitate ca pondere și întindere, sunt compuse din imagini vizuale, auditive și senzoriale deosebit de puternice, sub forma unei veritabile scenografii, devenind emblematice pentru personajul ori situația în cauză.

Destinul fatidic al lui Anne a celor o mie de zile[4], este parcurs de la momentul instalării în palatul de la Whitehall la eșuarea în a-i oferi soțului un fiu (cine ar fi putut bănui că Elisabeta, fiica celor doi, avea să devină unul dintre cei mai importanți monarhi din istoria engleză?), apoi la repudierea acesteia în favoarea lui Jane Seymour și întemnițarea în Turnul Londrei. Momentul culminant al romanului, decapitarea reginei, este consemnat simplu, dar cu o forță narativă suprinzătoare: Se aude ca un șuierat printr-o gaură a cheii. Pe de altă parte, Thomas Cromwell, politician și strateg abil, în fapt singurul cunoscător al cărții lui Henric și a psihicului uman în toata complexitatea sa, devine singura persoană capabilă să înfrunte și să tempereze trăirile antitetice ale monarhului.

Epoca Tudorilor, prin excelență shakespeariană, este sinonimă cu episoade dramatice, crime pentru putere, pasiuni deopotrivă politice și religioase. Cu un stil asemănat de doamna Irimia cu cel al lui Umberto Eco, reflectat în Numele Trandafirului, Hilary Mantel propune o viziune inedită asupra evenimentelor anilor 1533-1536 și a istoriei Tudorilor. Prestigiosul Man Booker Prize, primit în 2009 și 2012 pentru primele două volume ale trilogiei, recenta transpunere a acțiunii cărților în miniseria difuzată de BBC Two, cât mai ales conferirea titlului de Dame Commander of the Order of the British Empire în 2014 confirmă elocința și contribuția literară extraordinară a autoarei, care reușește, prin efort asiduu de cercetare, să redea istoria altfel.

Titlu: O regină pe eșafod
Autor: Hilary Mantel
Editură: Humanitas Fiction
Colecție: Raftul Denisei
An: 2015
Traducător: Carmen Toader
Pagini: 437


[1] Legea Salică sau Legea francilor salieni (Pactus Legis Salicae) a fost o colecție de legi folosite de franci încă din vremea lui regelui merovingian Clovis. O parte din acestea vorbesc și despre moștenire: Dacă un bărbat moare și nu lasă nici un fiu, iar tatăl și mama lui trăiesc, ei îl vor moșteni. Mai multe pasaje din acest corpus de legi și trimiterile către alte surse puteți găsi în Dominium și Ecclesia în Occidentul medieval: crestomație de istorie medie universală, editată de Marian Coman, București, Editura Universității din București, 2006, pp. 47-48.
[2] Pentru mai multe informații puteți consulta lucrarea lui Ernst H. Kantorowicz care elucidează problema istorică ridicată de figura regelui ce posedă simultan două corpuri: unul natural, muritor, și altul politic, institutional, nemuritor: Cele două corpuri ale regelui. Un studiu asupra teologiei politice medievale apărută la Editura Polirom în 2014.
[3] Pentru mai multe informații puteți consulta cărțile scrise de Keith Randell: Henric al VIII-lea și guvernarea Angliei (Editura All, 2000) și Henric al VIII-lea și Reforma în Anglia (Editura All, 2000).
[4] Randell, Keith, Henric al VIII-lea și Reforma în Anglia, București, Editura All, 2000, p. 119.

surse foto: 1, 2