Văzut din exterior, teatrul pare o lume fantastică.
Marius Manole

Odată cu venirea primăverii, evenimentele culturale au început să însuflețească Bucureștiul și marile sale bulevarde aglomerate. Institutul Cultural Român este gazda unei serii de conferințe ArtDialog, în care arta ocupă un loc esențial, indiferent de forma în care se întrupează.

La prima întânire, invitați au fost Victor Rebengiuc și Marius Manole, două figuri importante ale scenei teatrului românesc care au încântat publicul cu o discuție deschisă despre teatru ca formă a artei.

Poate că unii dintre noi ne-am întrebat ce este teatrul, de fapt. Ce se află dincolo de cortina opacă și de zâmbetele oamenilor de pe scenă? Dincolo de seriozitatea răspunsurilor la aceste întrebări, cei doi actori nu au uitat să presare și câte un strop de umor. Ambii au recunoscut că teatrul înseamnă mai înainte de toate muncă, un efort care face ca fiecare zi din viața lor de artiști să fie deosebită, totul transformându-se astfel în miracol.

De cele mai multe ori, în teatru se întâmplă miracole, se întâmplă minuni. E o meserie în care fiecare zi e diferită. (Marius Manole)

Făcând parte din generații diferite, cei doi au avut un parcurs diferit în teatru, animat însă de același lucru ˗ talentul. În spatele acestor oameni stau povești remarcabile, pe care le-au împărtășit cu publicul în acea seară. Victor Rebengiuc, un copil orfan de război, tatăl său murind în lupta de la Stalingrad, din cel de-al Doilea Război Mondial, și-a urmat talentul și a început cursurile Universității de Artă Teatrală și Cinematografie Ion Luca Caragiale din București, ajungând azi un simbol al teatrului românesc. Marius Manole și-a pus bazele ca actor la Universitatea de Arte George Enescu din Iași, pentru ca mai apoi să urmeze și cursuri la Secția de Coregrafie la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie Ion Luca Caragiale din București. Ascultând aceste mărturisiri și cunoscând diferențele dintre cei doi, mai ales de vârstă, așteptam să aflu cum se raportează unul la celălalt. Am rămas frumos surprinsă să aud că în ciuda faptului că fac parte din generații diferite cei doi actori nu sesizează deosebiri când joacă împreună pe scenă, nu există o comportare cu iz de superioriatate din partea maestrului Rebengiuc.

Victor Rebengiuc și Marius Manole au recunoscut că în parcursul unui tânăr actor un rol definitoriu îl au și profesorii, care îi călăuzesc pașii, așa cum s-a întâmplat inclusiv în cazul lor. De pildă, Victor Rebengiuc a amintit numele profesorilor sub îndrumarea cărora s-a aflat în anii studenției: Aura Buzescu și Beate Fredanov, susținând că și acum mai are lucruri de învățat în teatru și că îi urmărește cu drag pe tinerii săi colegi.

Talentul trebuie îndrumat, a afirmat Victor Rebengiuc. Nu e suficient ca un tânăr dornic să devină actor să aibă talent, trebuie să știe, la fel de bine, cum să îl folosească. E unul dintre pașii esențiali, deoarece în teatru totul se face cu mare seriozitate, după cum a spus Marius Manole.

Cert este că, pentru mine, rezultatul talentului și muncii acestor oameni are un efect răvășitor, prin tot ceea ce reușesc ei să transmită dincolo de scenă: emoții, metamorfoze. De fapt, participarea mea la această conferință a fost mai mult o nevoie de a-l revedea și a-l reasculta pe maestrul Victor Rebengiuc. Cu puțin timp în urmă am fost la piesa Moartea unui comis voiajor, în care acesta a avut rolul principal. De la început până la final am urmărit jocul teatral printre lacrimi, datorită stărilor pe care a reușit să mi le transmită prin interpretarea impecabilă a unui bărbat care  aspiră toată viața la visul american, dar ajunge să fie disprețuit inclusiv de fiii săi, ilustrând foarte bine condiția umană și complexitatea sa. Realizam și înainte de conferință că publicul are un rol important pentru acești artiști, deoarece în absența lui nu s-ar juca teatru, dar, dincolo de acest lucru banal, am aflat că pentru actori publicul are și o altă funcție: ajută la crearea unei imagini globale a actului artistic.

Publicul e partenerul meu. (Victor Rebengiuc)

Când merg la teatru, aleg o piesă fie după distribuție, fie după numele autorului care o scris-o, însă se mai întâmplă să nu fiu mereu atât de încântată pe cât mă așteptam. La Conferința ArtDialog, cei doi actori au recunoscut că au jucat roluri de care nu au fost mulțumiți, că nu întotdeauna spectacolele s-au ridicat la așteptările lor. Însă reacția publicului de la finalul piesei de teatru nu pare a face deosebirea între un spectacol reușit și unul nereușit: oamenii oricum aplaudă minute în șir. Eu tind să cred că ține de mentalitate: indiferent de prestarea actorilor pe scenă, dacă toată lumea se ridică și aplaudă, de ce nu aș face și eu la fel, chiar dacă nu mi-a plăcut? Publicul român apreciază efortul depus de cei din fața lor, dăruirea lor pentru actul artistic, chiar dacă acesta are momente în care nu este extrem de reușit. Până la urmă, cu toții suntem ființe omenești și greșim.

Această întâlnire mi-a dat ocazia să îmi fac o imagine asupra teatrului și prin prisma oamenilor care se află pe scenă. Am aflat cum văd și percep ei publicul, ce înseamnă să ai un eșec pe parcursul jocului și cum e să treci de la un rol la altul, interpretând la fel de natural. Am înțeles lucruri bine ascunse până acum după cortină.

sursa foto