Joi, 12 martie, a avut loc avanpremiera filmului Aferim!, în regia lui Radu Jude, premiat cu Ursul de Argint pentru cea mai bună regie la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. Iar de-a lungul celor 108 minute Aferim! a demonstrat că merită toți laurii.

De obicei când mă gândesc la filmele istorice românești îmi vin în minte peliculele acelea istorice à la Sergiu Nicolaescu, prin care erau elogiați marii eroi ai națiunii române. Tot felul de ecranizări din perioada comunistă care vorbesc despre românii de altă dată, fie că vorbim de Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul sau Carol I. În general, aceste filme ce elogiază mari personalități ale istoriei noastre discută prea puțin despre românii acelor vremuri. În schimb Aferim! are parcă un pic de Taxi Driver în el, vorbind despre un episod din viața de zi cu zi a unor oameni simpli: un zapciu Constandin (adică pentru noi, milenialii, un fel de bounty hunter, interpretat de Teodor Corban) și fiul său dorobanț Ioniță (un soi de deputy bounty hunter, jucat de Mihai Comănoiu), care pleacă în căutarea unui țigan rob pe nume Carfin (rol interpretat de Toma Cuzin). Fără eroi ai istoriei României, singurul menționat fiind Tudor Vladimirescu, în a cărui oaste de panduri a slujit personajul principal. Nefiind vorba despre nimic eroic, s-ar putea ca acest lucru să ofenseze auditoriul patriotard al filmului. Cu atât mai bine.

Trebuie apreciat că acest film ne poartă cu adevărat în Valahia Regulamentelor Organice, cu siguranță opera Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, consultantul istoric al filmului. Aferim! oferă o tragicomică trecere în revistă a stereotipiilor cu iz xenofobic prezente încă din vechime în societatea românească, parcă mereu prinsă la mijloc de ciocnirea civilizațiilor, inclusiv un antisemitism savuros oferit ca lecție de viață celor doi călători de un preot (ne)ortodox..

Totodată, filmul prezintă cruda realitate a țiganului rob, una dintre petele negre ale istoriei românești. Mult prea puțin discutată la noi, această situație a sclavilor romi în România ar trebui să creeze o dezbatere la nivelul societății noastre, dată fiind cu siguranță relația de cauzalitate dintre robii de acum două secole și urmașii lor de astăzi ce au reale dificultăți în a deveni membri în adevăratul sens al cuvântului în societatea noastră ce suferă din punctul de vedere al toleranței. Cum spunea și un profesor la facultate: oare nu cumva suntem și noi de vină pentru faptul că minoritatea romă nu este integrată în societatea noastră? Americanii au peste un milion și jumătate și toți sunt la locul lor, nu au nicio problemă cu ei. Desigur, o să atrag nemulțuri din partea unor oameni, dar am fost eu recent făcut și neobolșevic materialist, deci nu mai m-ar mira nimic. Sunt totuși de părere că acest film face un prim capăt de pod spre o reconciliere între românii români și cei romi, în special prin conștientizarea trecutului comun al celor două etnii, dar și al unui raport de robie, nedrept în orice colț civilizat al pământului, la care a fost supus țiganul român.

O altă particularitate a filmului Aferim! o reprezintă oralitatea stilului. Pagini întregi din lexicul pasiv al limbii române au fost înviate de acest film. Inspirate din lucrările unor scriitori ca Ion Creangă, Anton Pann, Vasile Alecsandri, expresii precum Dracu’ şade greceşte în curu’ smeritului, Să mai trăiești trei zile începând de alaltăieri, Cine doarme, nu-i e foame, Scuipă-ne şi lasă-ne-n pace!, Ţara geme sub tătari, pizda bea cu lăutari au produs pe alocuri hohote de râs, dar și momente de confuzie, întrucât uneori nu cunoșteam sensul unor regionalisme sau arhaisme românești. Noroc cu subtitrarea în engleză, care m-a ajutat să pricep cam ce spuneau personajele în film.

De asemenea, trebuie apreciat și faptul că pelicula a fost filmată în alb și negru. Un joc de (non)culori excelent, care ajută încă o dată la întoarcerea spectatorului în timp. La urmărirea vieții de zi cu zi a unor valahi de rând de acum aproape două secole. Nevoiți, ca noi, urmașii lor de astăzi, să muncească foarte mult pentru un ban cinstit smuls de la cei mai bogați ai vremurilor lor (pe atunci li se zicea boieri, acum li se spune corporații sau moguli). Nevoiți să facă anumite compromisuri, chiar în ciuda conștientizării că de cele mai multe ori nu fac alegerea corectă. Nevoiți să se ofere sclavi pentru a avea un loc de muncă.

În ceea ce privește soarta celor două personaje, filmul Aferim! nu are un rol moralizator. Dar poate rolul lui Aferim! este acela de a arăta că societatea românească a avut dintotdeauna aceeași compoziție. Elita formată din oamenii plini de bani, de obicei cei norocoși că s-au născut în familiile care trebuie. Oamenii care duc un trai modest muncind mult și cheltuind aidoma pe micile răsfățuri ale vieții. Și mai este și grupul celor neajutorați și neocrotiți de noroc, la care cei din categoria de mijloc se raportează, simțindu-se astfel mai bine și resemnându-se cu viețile lor muncite și cinstite în loc să protesteze față de cei mai bogați  (hmm, în lupta mea pentru a promova meritocrația am văzut iar lupta de clasă, chiar și în Aferim!… poate chiar sunt un neobolșevic materialist). Este ca principiul acela din fizică: nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă. Totul se transformă. Iar Aferim! arată că din cele mai vechi timpuri societatea românească a fost divizată cam la fel. Și pentru această incursiune cu adevărat înapoi în viitor mă înclin și spun un binemeritat felicitări (românescul pentru aferim) regizorului, producătorilor, actorilor și întregii echipe a acestui film. Aferim! devine, alături de Filantropica, cel mai bun film românesc pe care l-am urmărit vreodată.

sursa foto