Kugel auzea, prin gura de evacuare a aerului din mijlocul podelei de la mansardă, cum se strângea masa în bucătărie după micul dejun: apa de la chiuvetă în timp ce Bree spăla vasele, clinchetul tacâmurilor, pașii lui Jonah care țopăia, chiuind, prin bucătărie. Acolo jos, se gândi Kugel, totul e numai lumină și frumusețe și viață și promisiune; cu toate acestea el era aici, în podul ăsta, printre umbre, înconjurat de jale și de moarte. Ca și cum cosmosul s-ar fi răsturnat cu susul în jos, sau poate am fost noi în eroare până acum și de fapt extazul paradisului e jos, iar chinul infernului e sus. Străzile vieții de apoi, se gândi el, ar face bine să aibă indicatoare clare. (p. 47)
Titlul, Speranța: o tragedie, însoțit de acest fragment, descrie succint ideea romanului: Kugel, un evreu în jur de 35 de ani, căsătorit, cu un copil de 3 ani și o situație financiară medie, se află într-o stare psihică deplorabilă constantă și își poate observa avantajele propriei situații doar retrospectiv. Are un umor negru și este un laș ce speră neîntemeiat la îmbunătățirea calității vieții sale.
Kugel este personajul central, tipul omului pasiv și dependent ce dramatizează din orice și preferă să aibă toate lucrurile sub control. Principalele sale gânduri sunt cu privire la moarte, la ultimele sale cuvinte – pe care și le notează ori de câte ori se simte inspirat. Știe o mulțime de amănunte despre marile personalități ale lumii și despre această temă. Este, în practică, un fricos profund influențat de mama sa, care dusese o viață prea fericită până când tatăl lui Kugel o părăsise, iar aceasta o luase razna; își amenința fiul că poate veni un nou Holocaust în orice moment, pretindea că trecuse prin lagărele naziste (deși n-o făcuse), astfel că nevroza aceasta nefondată îi fusese transmisă și lui Kugel. Personajul are un talent impecabil de a-și identifica fiecare defect al propriei existențe, însă, când o găsește în podul casei sale pe Anne Frank, viața sa nefericită capătă noi termeni de comparație.
Gândurile personajului principal inspiră anxietate, nervozitate și frică, descoperind astfel o conștiență sacadată sau o falsă luciditate, deși Kugel pare a se mândri cu propria-i luciditate. Pretins optimist, acesta e în fapt un paranoic într-o fază cronică. Psihologul său îi recomandă ataraxia – acest personaj fiind la rândul lui un tip aparte, ce capătă sens abia la final, prin tot demersul său de a-l convinge pe Kugel să-și elimine speranța, optimismul. I-l dă exemplu pe Hitler, cel mai mare optimist din istoria omenirii. Însă Kugel continuă să fugă în căutarea unui ceva care să-i schimbe viața complet – fuge din New York, fuge de familie, de responsabilități și de el însuși.
Cât de greu.
Să fii. Să continui să fii.
Era un seniment plăcut să stai ascuns. Să fii nevăzut. Să fii și în același timp să nu fii. Să fii ca și inexistent.
Ultimele cuvinte ale lui Jean-Paul Sartre: „Am dat greș.”
Cine n-a dat? (p. 50)
Prin portretul personajului principal, precum și prin universul în care îl aruncă autorul ni se schițează o perspectivă asupra lumii de azi, a omului actual, cu toate lipsurile lui (nevrotic, laș, nemulțumit). Pe de altă parte, un personaj-cheie este Anne Frank, celebra scriitoare evreică, care în povestea lui Auslander a scăpat cu viață din lagărul de concentrare de la Bergen-Belsen și de atunci trăiește prin poduri pentru a scrie în continuare. Acum este însă o bătrână ramolită, împuțită, incredibil de urâtă și de arogantă. Prin dialogurile acesteia cu Kugel, autorul își transmite cel mai bine intențiile asupra lumii pe care o creează.
Mi-a spus [ n.b. editorul care-i publicase Jurnalul], domnule Kugel, și în vocea ei se simțea cum crește furia, că nimeni nu și-o dorește pe Anne Frank în viață. Lumea-și dorește un martir, vrea să știe că am ajuns pe fundul prăpastiei. Că o să fie mai bine pentru că mai rău de atât nu se poate. Lumea vrea să știe că putem renaște precum pasărea phoenix, din propria noastră cenușă omenească încă mocnind. Dar spune-mi dumneata, domnule Kugel, ce rost mai are o pasăre phoenix care se înalță din propria-i cenușă dacă nu mai face nimic altceva pe urmă decât să-și admire cu o perversă nostalgie trecutele rămășițe pârjolite? Nu te mai ridica, orătanie prăpădită, rămâi acolo, tăvălindu-te în cenușă! Toată slava ți se aducea pentru că te-ai înălțat din flăcări, nu pentru că te-ai prăbușit în ele! Cu toții ardem, toată lumea arde. Dacă arzi nu înseamnă că ești special! Zbiera de-acum, și Kugel se retrase la perete. (pp. 53-54)
Lumea aceasta este un tărâm în care personajele sunt întoarse spre ele însele, în transă. Repetă întrebările adresate lor ca și cum ar fi surprinse și întrerupte dintr-un traseu psihic individual și exclusivist, mai ales trioul anost, Kugel, mama sa și Anne Frank, între care se realizează un cerc vicios, de nedespărțit, până într-un punct, în care cel mai puternic câștigă, așa cum se temuse Kugel în permanență, descriind ideea de supraviețuire, care, în esență, este lupta fiecărui personaj, fiecărui om.
[Anne către Kugel] … cei mai în vârstă decât noi ne dezamăgesc, de cele mai multe ori. Ar trebui să ne-nvețe să trăim, așa-i, dar, mai presus de asta, ar trebui să ne-nvețe să murim, să ne-nvețe că a fi obsedat de moarte înseamnă să fii laș și că a fugi din fața morții înseamnă a fugi de viață. (p. 61)
Această lume are diverse elemente de kitsch, creează un disconfort auditiv și vizual prin repetarea unor mandale sinistre, a unor înjurături, a unui anumit tip de atmosferă, de îmbrăcăminte, de comportamente, chiar de destine. Personajele se învârt în cerc, lucru ce aproape că enervează. Consider însă că tocmai aceasta este imaginea pe care autorul vrea să o transmită despre lumea noastră. E o întrebare, o reflecție asupra prăpăstiilor în care oamenii moderni s-au scufundat și din care nu mai descoperă căi de scăpare – fie pentru că nu pot, fie pentru că au uitat că o pot face. În fond, se încearcă o bagatelizare a lumii de azi tocmai pentru a face cât mai vizibil labirintul inutil în care s-a scufundat omul actual, anamneza colectivă cultivată de către noi înșine.
Răspunsul lui Auslander este însă în trecut. Pe tot parcursul acțiunii se aude un pac-pac – bătăile Annei în gura de aerisire, chemându-l pe Kugel. Spre exemplu, într-o zi, cumnatul lui Kugel povestește despre cărțile pe care le-a scris, în care demonstrează științific progresul omenirii. Discursul este întrerupt (sau punctat) de pac-pac-urile supraviețuitoarei Holocaustului.
[Psihologul către Kugel] – Ce-a spus barmanul homosexualului?
A zis: Nu servim poponari.
– Nu-nțeleg, zise Kugel.
– S-a ridicat cât era de înalt, continuă profesorul Jove, i-a arătat ușa și i-a zis: Ieși. Probabil că i s-au mai alăturat și câțiva clienți. Bietul om a dat să plece, nu voia să aibă belele, voia doar să bea o bere, dar era prea târziu. Aproape că l-au omorât în bătaie. I-au spart dinții. L-au despuiat. I-au vârât un mâner de pompă-n cur. I-au scris Popo pe spate cu vârful unui cuțit și l-au lăsat să moară-ntr-un șanț.
– Tot nu-nțeleg.
– Nu-i nimic de înțeles. Suntem monstruoși. (p. 188)
Titlu: Speranța: o tragedie
Autor: Shalom Auslander
Editura: Univers
Colecție: Globus
An: 2014
Traducător: Carmen Scarlat
Pagini: 272