What the whole thing comes down to, distilled to its briefest essence, is making the choice that choice is really all we have, and that all else is not worth considering. ‘Who […] is the invincible human being?’ Epictetus once asked, before answering the question himself: ‘One who can be disconcerted by nothing that lies outside the sphere of choice.[1]

Mereu i-am invidiat pe stoici. Și i-am invidiat tocmai pentru că prin propria decizie investesc să trăiască constant doar ce și cât optează, încercând astfel unul dintre cele mai anevoioase echilibre – acela între libertate și fericire. Asemeni multora, eu nu pot face asta. Nu aș avea curajul să optez cu astfel de verticalitate pentru simplul fapt că mi-e frică de ce se va alege de ceea ce iubesc în lipsa propriului interes asumat pentru multe lucruri. Creștinismul și implicit tradiția europeană au lăsat loc dependenței de un optimism înfricoșător, un progres determinist care riscă o mulțime de pericole. Mă refer aici la o discretă, dar tot mai accentuată nevoie de celălalt și de lucruri (efect denaturat) ca mijloace către ceva, în general fericire.

Am ieșit extenuată din sesiune, ca să nu mai zic de durerile îndelung prelungite de cap, care probabil își au cauze mai vechi în vacanțe scurtate. Consider boală a zilelor noastre incapacitatea de a realiza că avem nevoie de timp exclusiv pentru noi înșine, că fără el avansăm spre o viață mizerabilă, lipsită atât de conținutul deplinei resemnări și bucurii de a exista, cât și de acela al puterii de a merge, drepți, înainte. Îmi pare că sunt din ce în ce mai puțini oameni care își pun probleme legate de prezentul deciziilor lor, ci tot mai mulți își concentrează resursele în jurul unei viitore vagi, dar depline fericiri. Așa cum eu, spre exemplu, am încercat să mă feresc de bucuriile prea mari și măsurile prea mici, cred că o altă nevoie actuală este aceea de a trăi cât mai frumos în prezent. Și nu mă refer, desigur, la cei care își consacră toate puterile unui prezent scurt, semitreaz, mai aproape de trecut (irecuperabil) decât își imaginează.

Mi-au venit în minte aceste gânduri sâmbătă, cu ocazia stagiunii Cameratei Regale, o orchestră tânără, descrisă ca plină de prospețime, fantezie fără limite, culori diverse și versatilitate, cu invitații săi – dirijorul Horia Andreescu și pianistul Alexander Krichel. O sală plină, amorțită în răceala lui februar, rătăcind parcă în apropierea scenei Ateneului Român, s-a dezmorțit abia pe parcursul spectacolului. Am fost împreună cu câțiva prieteni, studenți în sesiunea viselor mărețe, ca și mine. Ni se citea oboseala pe chipuri (unora mai mult) și n-am putut să nu mă întreb dacă ni se vor termina vreodată sesiunile.

Oricum, concertul a fost pentru mine vindecător. Am plecat fără dureri de cap și cu o poftă de vacanță de nestăpânit. Vivacitatea lui Andreescu, grația și totodată forța împletite de Krichel la pian au fost ca o speranță de primăvară într-o iarnă pe măsura poftei mele de vacanță. Au interpretat W.A. Mozart, Divertisment în Fa Major KV 138 și Concertul pentru pian și orchestră în La Major KV 414,[2] și F. Schubert, Cvartetul nr. 14 în Re Minor – Fata și moartea. Și nu, minorul final n-a minimizat cu nimic plăcerea majoră pe care au inspirat-o artiștii.

[1] http://aeon.co/magazine/philosophy/why-stoicism-is-one-of-the-best-mind-hacks-ever/
[2] Pianul, deci, degaja doar Mozart.

sursa foto: (c) Ana-Maria Anghelescu