Fani ai romanelor distopice, uniţi-vă!
Albul se întinde mărginit pe ecranul unui calculator vechi ca amintirile pe care le păstrează într-un hard disk pus la încercare de cantitatea impresionantă de emoţii, dezamăgiri, cuvinte proaste, regrete, oameni pierduţi în timp sau câştigaţi, brazi străpungând cerul şi nisip de Mare Neagră – universuri stocate electronic.
Albul se întinde parcă nemărginit afară. E rece şi caldă zăpada: proprietăţile ei chimice şi fizice sunt înfrânte, ieri şi mereu, de bucuria copilăriei, retrăită în fiecare an. În strigăte disperate, inducând obsesiv şocul şi teama, ei îi spun infernul alb. Dar atunci ce-i cu îngerii zugrăviţi în ninsoare?
Am putea crede că e greu ca albul să doară la fel ca negrul. În fond, simbolistica notorie a culorilor ne-a învăţat pe toţi că albul e candoare, pace, castitate. Până la José Saramago: autorul portughez laureat al Premiului Nobel a transformat albul în chin. Şi s-a născut, dintr-un scepticism intens referitor la natura umană, un roman cu orbi, poate adevăratul infern alb.
Eseu despre orbire e o poveste despre supravieţuirea în haos, când cel mai neîndurător duşman nu e nici frigul, nici foamea, nici mizeria, ci omul de lângă tine.
Printre rândurile aşezate în bloc, unite în fraze lungi, în dialoguri lipsite de semne de punctuaţie – ca într-o oglindă în care se reflectă dezordinea despre care scrie autorul –, transpare ideea că omul e, în esenţă, rău. Şi de aici, toate derivatele care-l fac să îi ţină pe ceilalţi la marginea fiinţei lui: egoist, murdar, invidios, lacom, violent, degenerat, nesătul. Omul-animal.
Încă nu s-a născut fiinţa umană lipsită de acea piele secundă pe care o numim «egoism», mult mai dură decât cealaltă, care din te miri ce sângerează.
Într-un oraş necunoscut, izbucneşte dintr-o dată o epidemie care îi face pe toţi locuitorii să orbească. Marea de lapte nu are vreo cauză concretă şi, se pare, nicio rezolvare. Soluţia la care recurg autorităţile este represiunea, iar mai apoi se ajunge la apariţia lagărelor. Singura rămasă neafectată rămâne soţia unui medic oftalmolog (ironie a sorţii?), cea căreia îi va fi imposibil să salveze tot oraşul, dar care va fi îndeajuns de puternică să aducă un grup de oameni înapoi la lumină.
Dar voi nu știți, nu puteți ști ce înseamnă să ai ochi într-o lume de orbi, nu sunt regină, eu sunt pur și simplu aceea care s-a născut să vadă oroarea, voi o simțiți, eu o simt și o văd.
În afara acesteia, romanul se învârte în jurul a şase personaje, toate fără nume, semn că într-o lume în care dorinţa cea mai aprigă e aceea de a trăi, cu orice preţ, trecutul contează prea puţin. În schimb, ele sunt numite după trăsătura caracteristică lor, astfel: primul orb, medicul oftalmolog, tânăra cu ochelari negri, soţia primului orb, bătrânul cu legătură neagră şi băieţelul strabic. În final, niciunul nu va mai fi acelaşi. Vor trece prin metamorfoze, vor cunoaşte cele mai profunde sentimente umane, de la frică la neputinţă, de la nepăsare la acceptare. Vor învăţa grija, dar şi crima.
Vreţi să spuneţi că avem prea multe cuvinte? Vreau să spun că avem prea puţine sentimente. Sau le avem, dar nu mai folosim cuvintele care le exprimă. Aşa că le-am pierdut.
Eseu despre orbire cere, fără îndoială, un stomac tare şi renunţarea la falsa pudibonderie manifestată adesea prin fluturări de gene. Saramago descrie un mediu fetid, în care mizeria umană, fizică şi spirituală cu greu poate face loc încercării de a rezista, în care societatea întreagă se scufundă în sânge şi puroi, în gunoi şi cadavre. Greaţa şi oroarea ajung să învingă frica. În acest mediu se produce, aparent, dezumanizarea.
Unii teologi chiar afirmă, deşi nu chiar cu aceste cuvinte, că, pentru a trăi rezonabil în infern, cel mai greu de suportat e mirosul de acolo.
Dar puţinul frumos rămas viu în lume se concentrează în cea care vede. Soţia medicului devine călăuză, vindecare, sprijin – eroină. Îşi acceptă destinul aşa cum şi-l vor accepta şi orbii, căci în vremuri apocaliptice nimeni nu mai are timp de întrebări, iar explicarea propriei condiţii nu îţi garantează în niciun moment că vei apuca şi ziua de mâine. Ea e martoră la degradarea omului de către om; cu un altruism ieşit din comun, reuşeşte să facă faţă inclusiv inevitabilei divizări între cei buni şi cei răi, moment în care, în fapt, îşi demonstrează ei înseși până unde poate merge lupta pentru supravieţuire. Curaj sau încălcare a sinelui – se va întreba până în clipa în care va obosi. Şi-atunci îşi va dori să fie oarbă, dezgustată până la saturaţie de ruinele vieţii pe care îşi clădise eforturile. Îi vor şterge tristeţea câinele lacrimilor şi ploaia. Şi o va lua de la capăt, continuând ce începuse din prima zi: să fie, pentru fiecare.
Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd.
Epidemia bruscă de orbire avusese, de fapt, cauze morale. Este convingerea care se poate identifica în spatele revoltei rândurilor, şi este credinţa ultimă a celei care vede. Oamenii fuseseră dintotdeauna mai puţin oameni, iar iubirea lor de sine, interiorizată, se exteriorizase în cruzime inexorabilă şi în egoism sălbatic.
Fiecare avem propria noastră mare de lapte.
Titlu: Eseu despre orbire
Autor: José Saramago
Editură: Polirom
Colectie: Top 10+
Traducător: Mioara Caragea
An: 2013
Număr pagini: 276