de Laur Cavachi
Există o lege în algebră despre care am avut întotdeauna senzaţia că este mai inumană decât toate celelalte reguli oricum precise şi reci ale matematicii. Îmi aduc aminte că am îngheţat în faţa ei.
Unii pier înfruntând tabele trigonometrice, alţii nu pot înţelege la ce foloseşte un vector sau care este diferenţa dintre a da un exemplu şi a da o demonstraţie. Eu am încremenit de frică mult mai devreme, aş spune prematur, căci am aflat de la cineva din casă înainte să mi-o spună cărţile, învăţătorii sau profesorii, că minus cu minus dă plus.
Asta nu m-a împiedicat, totuşi, să merg mai departe şi să încerc să trag cu ochiul la marele centru al matematicii. Întotdeauna mi-am închipuit că acolo stă aşezat nu Dumnezeu, ci un om. Un om fără întrebări, o fiinţă care ştie totul, dar care îi răspunde lui Dumnezeu exact aşa cum îi răspundem şi noi, pentru că asta ar trebui în mintea mea să însemne natura infinită a lui Dumnezeu: ceva superior până şi fiinţei care ştie totul. Şi acea fiinţă credeam că arată ca noi. În centrul tuturor centrelor, pentru mine, plutea un bărbat alcătuit din răspunsuri, care a inventat ideea că minus cu minus dă plus fără să ne întrebe dacă suntem de acord.
Te caut, domnule adevăr, şi vin după tine, voiam să îi transmit telepatic, nervos. Copiii comentau ameţiţi: Ştiai că minus cu minus nu dă tot minus? Ştiai că dă plus? Ba îţi zic eu că aşa e! Nouă ne-a spus la şcoală, mie mi-a spus mama, mie mi-a spus tata. L-am căutat o vreme pe domnul acela. Dar au trecut ani şi mi-am dat seama că orice aş face, în orice direcţie m-aş deplasa cu un pas, mă depărtam de el cu doi. Căci nu paşi îmi trebuiau să-l ajung, ci aripi. Mă înşelasem, nu putea fi identic cu noi, trebuia să ţină ascunse undeva nişte aripi şi să dispară cu ele departe. Ai câştigat, omule-pasăre, i-am spus într-un final.
Cam asta a reuşit să retrezească în mine Birdman (r. Alejandro González Iñárritu, 2014). Filmul în care, pe aceeaşi cale aproape matematică, ţi se dezvăluie legile autonome şi la fel de crude ale gloriei, care dacă nu e transcendentă, dacă nu presupune jertfă mentală, atunci nu e deloc. Minusul şi plusul din acest film, adică dihotomia pe care o subîntinde conceptul gloriei personajului, este perechea succes-ratare. Nu poţi să aluneci decât pe combinaţii ale celor două. Iar combinaţii sunt doar trei:
1. Succes cu succes înseamnă succes. Este, de obicei, al celor puri, al celor puţini. Nu este aici şi al lui Riggan (Michael Keaton), personajul principal care caută disperat un nou succes aşa cum unii încă îl mai caută pe omul-pasăre.
2. Ratare cu ratare înseamnă, culmea, tot succes. Pentru că ratarea aici e a celor care nu înţeleg gloria, care nu pot privi spre cerul ei câtă vreme nu au fost vreodată luminaţi de un har. Ei nu ştiu să măsoare succesul şi atunci îşi închipuie că îl au. Sunt plătitorii de bilete fericiţi care umplu sala de teatru din Birdman, consumatorul standard mediu care râde când îi spui o glumă, plânge la melodramă şi se sperie la pistol, şi care vede doar primul cer al piesei de pe scenă, fără vreo pâlpâire, vie sau moartă, a cerului din spate, de după cortină.
3. Iar succes cu ratare, ne învaţă Birdman fără milă, dă ratare. Plus cu minus dă minus. Cine a fost picurat de sudoarea oamenilor-păsări de deasupra, din centrul centrelor, va căuta disperat toată viaţa Graalul ca să mai soarbă o picătură. Iar dacă nu îl va găsi, se va situa în perechea succesului urmat de ratare şi îşi va pierde minţile. Cu alte cuvinte, succesul din trecut doar amplifică dimensiunea ratării de astăzi. Cinci ori minus cinci dă minus douăzeci şi cinci, un număr mult mai mic. Un om-pasăre redus la un om simplu dă un om pierdut.
Birdman este un film care trebuie să adauge pe lângă componenta umană „man” din titlu încă una extradiegetică, „bird”, ca să îngroaşe trăsăturile omului.
E ironic, dar răspândit şi în muzică: Rocket man, Piano man, Nothingman sunt melodii care nu pot vorbi despre om decât raportându-l la propriile obsesii. Locul comun al tuturor este că mai uman decât oricând eşti numai atunci când cunoşti şi accepţi adevărul despre tine. Chiar dacă el înseamnă zborul, chiar dacă înseamnă nimicnicia. Or, cei mai mulţi oameni refuză adevărul care arată ca un glonţ, şi cineva trebuie să vină să îl trimită în urechea lor cu sânge rece. Frumoasa Emma Stone, în rolul fiicei lui Riggan, îşi asumă să apese trăgaciul. Poate când ni-l spune o tânără minunată ca ea, e mai dulce durerea.
Dar nu, nici măcar aşa nu este. Pentru că Birdman are extraordinara calitate de a fi doar un film. Toţi spectatorii care se uită de obicei pe ecrane la scene glorioase de dragoste sau de luptă şi îşi imaginează că aşa e şi viaţa lor, pot face acum, comod, exerciţiul invers: îşi pot spune: e doar un film, noi nu suntem atât de mici şi insignifianţi ca ăia de acolo. Dar dacă pe uşa din spatele sălii unde te afli ar intra chiar atunci un om din afară, din spectacolul pe care tu îl priveşti pe scenă, dacă ai vedea lângă tine omul-adevăr, omul-pasăre, omul-durere pe care îl considerai străin de lumea ta, şi ţi-ar spune cinic din priviri da, aşa e, asta e numai la noi, dacă s-ar prăbuşi de durere în faţa ta, l-ai crede mai mult, ai accepta adevărul şi te-ai speria de el? Sau ai aplauda şi i-ai spune bravo, actorule, eşti bun de tot? Birdman te întreabă, tu poţi să nu-i răspunzi. La urma urmei, ce spectator ţicnit vorbeşte cu un ecran alb?