Abordarea literaro-culinară. Se iau doi bucătari de pe corabia cu poveşti, reţeta cinematografică The Water Diviner, bucătăria Cinema City din AFI Cotroceni, şi cu ingredientele de acolo se prepară o cronică de film.
Începem cu pregătirea unei pâte brisée: Fluxul constiinţei, dilatarea timpului, introspecţia sunt trăsături definitorii ale operei proustiene, dar totodată puncte tari după care s-au trasat direcţii ale literaturii moderne. Un obiect, un fapt surprins în trecut, refulat de conştient şi readus apoi în planul percepţiei, provoacă o anamnesis à la Proust[1] – o irumpere a unui flux de amintiri, reconstituind trecutul. Ca un declanşator ce determină explozia în lanţ a încărcăturii conştiinţei. Timpul naraţiunii devine alambicat, memoria afectivă determinând alternanţa trecut-prezent-viitor prin prisma reamintirii. Demersul este transpus cinematografic în cazul filmului: un australian, interpretat de Russell Crowe, pleacă, după doar patru ani, în căutarea fiilor pierduţi în urma Bătăliei de la Gallipoli, după o seară în care declanşatorul – recitirea poveştii cu un covor zburător pe care o spunea copiilor – îşi atinge ţinta, eliberând amintirile legate de aceştia. Acelaşi rol îl joacă, de asemenea, prezenţa unei mori de vânt construite cu ajutorul unuia dintre cei trei fii, Arthur, acestea reprezentând echivalente ale madeleinei din Swann. Am terminat cu aluatul.
Se adaugă dulcegăria, la crème patissière. Declanşatorul, mixerul proustian, va amesteca în continuare în creuzetul de elemente mistice dat de imaginarul coelhian. Eroul nostru, în descoperirea Legendei Personale, este îndrumat de o femeie chipeşă (văduvă şi ea, fireşte) şi de un ofiţer din armata turcă, corespondentul alchimistului. Dar atmosfera magică este dată de modul în care personajul ajunge să descopere indicii despre fiii săi. Aflat la Gallipolli, o epifanie îi revelează locul sub care se aflau acoperiţi de pământ doi dintre fiii săi. După respectiva viziune tanatică, un vis – spaţiul oniric – îl va călăuzi pe urmele fiului supravieţuitor. Adăugăm compoziţiei (fantastice) o intuitivitate a căutătorului în spiritul bergsonismului[2] şi simţim o ruptură real-supranatural care nu cred că îşi avea rostul în film.
…mai trebuie puţin Proust… Producţia şi-a propus, printre altele, să reamintească de sacrificiul uman din Marele Război, cinstind memoria celor dispăruţi pe front. De asemenea, ea oferă scurte fragmente din criza interbelică în care intrase Turcia, sub forma protestelor de stradă ale civililor îndreptate către englezii prezenţi în ţară şi ale relaţiilor belicoase în raporturile cu grecii. La această perspectivă istorică se adaugă şi una culturalo-turistică, dată de unele incursiuni pe străzile Constantinopolului, câteva cadre din interiorul Moscheii Albastre, surprinderea unor obiceiuri ale islamului şi plăcuta muzica de cazarmă ce răsună într-un scurt episod. Sub aceste aspecte, în stadiul actual al reţetei, se cuvine a fi dată o notă bună filmului.
Elementele sau perspectivele apreciate mai sus sunt minoritare însă, constituie fundalul pe care producţia este proiectată. Războiului, unul dintre balaurii vestitori de moarte ai istoriei, îi mai creşte un cap, devenind o brută şi mai periculoasă. Şi aici mă refer la faptul că serveşte drept pretext conturării perspectivei languroase, profund sentimentale a filmului, îmbinate cu toate fantasmagoriile menţionate.
Mélangez bien et mettez au four. Flirtul, la început nevinovat, al nefericitului tată rămas văduv cu o femeie promisă altuia, dar atrăgătoare, cazul tipic de ménage a trois finalizat cu victoria celui bun (dar nu înainte de o luptă fizică între combatanţi), cadre semi-bollywoodiene focalizate pe cei doi, declaraţia de dragoste prin intermediul ceştii de cafea, un fiu supravieţuitor virtuos găsit într-un schit, fiind pictor de icoane şi având o înfăţişare sihastră, dar devenit peste două săptămâni, odată cu intrarea în lume, un dandy la fel de flirtuos ca părintele său, toate aceste telenovelisme formează veşnicele clişee hollywoodiene, miresme emoţionale care îmbată spiritul critic al publicului larg. Ingredientele avute la îndemână – amărăciunile unui trist eveniment istoric, siropoasele love story-uri şi insipidele revelaţii legendare personale –, amestecate în melting potul filmului, nu pot construi un (sub)strat omogen, foarte plăcut la vedere şi mai ales la gust. Dar există, bineînţeles, posibilitatea unei degustări diferite de a mea, urmărind filmul. Iar pentru a nu rămâne cu un gust amar la sfârşit, dau cuvântul colegului meu, Cristi.
The Water Diviner. Un film inodor, insipid și incolor.
E clar, nu sunt un divinator specializat în cercetarea intenstinelor păsărilor de curte, dar am impresia că aceeași cronică de film mi-ar fi ieșit chiar dacă n-aș fi intrat în sala de cinema, la avanpremiera filmului The Water Diviner.
Pe de o parte aș putea spune că debutul regizoral al lui Russel Crowe e dătător de speranță pentru filmele care îi vor urma. Că Russel Crowe, inspirat de fapte reale, realizează o frescă vie a războiului australiano-turc de la Gallipoli din Primul Război Mondial. Frescă pe care, dintr-o mișcare atentă de pensulă, o transformă în pretextul poveștii lui Joshua Connor (Crowe), tatăl-prototip care pleacă în căutarea fiilor săi, răpuși pe colinele bombardate ale peninsulei turcești. Un teatru de război în care nimeni nu e spectator, ci toți participă, chiar și în expectativă, la marea reprezentație a absurdului omenesc. Un teatru în care nu există un no-man’s-land tipic, întrucât întreaga scenă este un tărâm neomenesc, populat doar de roboți care execută mecanic ordinele sus-pușilor și de lideri ascunși în coconul instinctelor animalice. Căci, în fine, războiul nu este decât o ecuație din care este eliminat omul.
Aș mai putea spune că, tocmai pentru a compensa lipsa de umanitate a războiului, Russel Crowe se pune pe sine la antipodul acestuia, sub înfățișarea tatălui a cărui singură misiune este să-și înmormânteze fiii creștinește, în pământul natal. Că protagonistul, înainte de a fi imaginea anti-războiului, este o Antigonă care, neluând în seamă legile nescrise ale conflagrațiilor, îndeplinește un imperativ moral, mai cu seamă kantianul sollen. Astfel că, urmând ecuația kantiană conform căreia acțiunea în vederea maximei voinței sale este egală cu o legiferare universală, Joshua Connor transcende normele omenești. Fapta lui devine ordin moral pentru toți cei din jurul său, o misiune spre a cărei îndeplinire conspiră toate legile universului.
Pe de altă parte aș putea spune că, în debutul său regizoral, Russel Crowe umblă cu cioara vopsită, o cioară crescută pe platourile hollywoodiene, hrănită cu clișeele unui film inspirat din fapte reale (ca și cum asta ar trebui să ne închidă ochii la înfloriturile exagerate ale regizorului); cu scenele de război gore care fac să răsune sala cinematografului de glasurile stridente ale mitralierelor și de valul de țipete gratuite ale ostașilor; cu personaje feminine care dau nuanțele obișnuite de senzualitate, menite în manieră bulevardieră să peticească șvaițerul cinematografic; cu glume pe care, pe la noi, le face de obicei doar personajul colectiv Stela&Arșinel.
Aș mai putea spune că firele narative ale filmului sunt subțiri, iar regizorul încearcă să umple aceste goluri prin anticipabile trimiteri mistico-religioase. De pildă, Joshua Connor apare ca un erou cu superputeri, un hidromant sau, mai aplicat, un rabdomant, care, cu ajutorul a două nuiele, descoperă volens nolens apă în pământul arid al Australiei. În alte cuvinte, o versiune comercială a pescarului Amin, dar al cărui strămoș totemic nu mai este morunul, ci vreun peștișor autohton din Oceanul Indian.
Datorită superputerii sale și a prietenilor săi, australieni și otomani (orice supererou are nevoie de o gașcă de prieteni supereroi, nu?), misiunea lui Connor devine facilă. Din păcate, asta îl determină pe regizor să recurgă la un twist previzibil. Știu că sună ușor oximoronic, dar Russel Crowe e destul de neinspirat în alegerea răsturnării de situație, așa că pentru mine, el e un Liam Neeson din Taken (r. Pierre Morel, 2008), dar cu accente rurale, un Mel Gibson din Ransom (r. Ron Howard, 1996) care strigă disperat – fără a avea însă ochii exoftalmici ai acestuia din urmă: Give me back my son!
Aș putea spune, dar nu o voi face.
[1] Anamneza semnifică reamintirea ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o viaţă anterioară.
[2] Doctrina lui Henri Bergson susţine, printre altele, că drumul spre adevăr este accesibil numai intuiţiei.