În 1984 al lui George Orwell personajul antagonic principal al romanului, O’Brien, spunea că dacă vrei să afli viitorul, imaginează-ți o cizmă mare cum strivește fața omului. Romanul distopic al marelui scriitor britanic a rămas celebru pentru portretizarea unei lumi în care ceea ce noi numim astăzi libertate de exprimare era o himeră. Din nefericire, această valoare a fost aspru îngrădită în ultimele săptămâni de unul dintre cele mai groaznice fenomene ale lumii moderne, globalizate: terorismul.

La sfârșitul lunii trecute, filmul The Interview al actorilor Seth Rogen și James Franco, care îl satiriza pe conducătorul de la Phenian (și care potrivit criticilor nu ar fi un film tocmai strălucit) a fost sabotat în momentul în care producătorul, care se întâmplă să fie un important concern japonez, a fost atacat cibernetic de către un grup de hackeri pricepuți aflați în slujba conducătorului nord-coreean. Prima decizie luată de Sony Pictures a fost să renunțe la lansarea filmului, în special în urma amenințărilor că vor fi atentate în cinematografele unde acesta ar fi urmat să fie distribuit.

Apoi, după ample critici aduse acestui gest de către comunitatea internațională, inclusiv cea a președintelui american Obama, care a spus faptul că niciodată America nu va fi cenzurată de amenințările unui dictator, filmul rulează în acest moment cu mult succes într-o expunere limitată în cinematografe și circulă cu frenezie pe internet și în magazinele de închiriat/cumpărat filme.

Marți, 7 ianuarie 2015, redacția ziarului francez de satiră și comedie Charlie Hebdo a fost atacată de un grup terorist, în numele răzbunării Profetului și a religiei islamice. În total, 12 oameni au murit, între care 4 caricaturiști, inclusiv redactorul-șef al ziarului, Stéphane Charb Charbonnier, care din 2013 se afla pe lista neagră a al-Qaeda, grupare care este principalul suspect al acestui atac terorist.

Asemănările dintre cele două opresiuni sunt evidente. În ambele cazuri vorbim de ofensarea unor personaje considerate mai mult sau mai puțin deități. Pentru nord-coreeni, liderul e mai presus decât toți, la fel cum este Allah pentru islamiștii radicali. Apoi, în cele două situații mai avem încă un numitor comun: dreptul la viață. O dată apare amenințarea cu moartea, apoi vorbim de moartea găsită în spatele unei rafale de mitralieră.

În cele două situații își mai face simțită prezența și  tema satirei, a comediei, de fapt a liberei exprimări a omului – drept care în democrațiile funcționale ale lumii este inalienabil. Însă cât de departe poți merge cu libera exprimare? Conform unui principiu democratic de bază, ești liber să faci tot ceea ce vrei, atât timp cât nu încalci libertatea altora. Dacă în cazul The Interview nu vorbim decât despre răfuiala unui mic megaloman care conduce cu o mână de fier, prin dictatură ereditară, o țară întreagă, în al doilea caz vorbim despre o întreagă comunitate religioasă, una sensibilă, care ar fi putut percepe activitatea Charlie Hebdo ca fiind un afront adus credinței lor.

Însă această comunitate nu trebuie judecată acum, cum nici după 9/11 n-ar fi trebuit și cum niciodată nu ar fi util, folosind niște ochelari de cal și punând egalitate între toți islamiștii. Fiecare om este diferit și oricare are dreptul de a crede în propriul său dumnezeu. Însă ceva este comun în toate religiile lumii: viața este sfântă. Faptul că teroriștii ar fi spus că au îndreptat acest atac în numele Profetului nu reprezintă decât o justificare falsă. De altfel, liderii comunităților musulmane din Franța, Marea Britanie și din întreaga lume s-au grăbit să spună că viața este mult mai importantă decât o caricatură și să își exprime solidaritatea cu familiile celor care au trecut în neființă.

Ce este mai trist e faptul că atentatorii vorbeau într-o franceză ireproșabilă, ceea ce ar propune teoria conform căreia aceștia erau cetățeni francezi sau trăiau de ceva timp în Franța, fapt ce nu a fost nemaivăzut până acum, dacă ne amintim de atentatul de la Londra, pus la cale de britanici cu origini pakistaneze, sau la cel din Boston, ai cărui făptași au fost doi tineri ceceni care trăiau de mai mulți ani în SUA. Asta ar presupune că în interiorul acestor societăți occidentale se află oameni care disprețuiesc valorile statului în care trăiesc. Astfel este adusă o umbră de vină și pe Occidentul cizelat, civilizat, democratic, care nu a știut cum să-i facă pe oameni să se simtă acceptați.

Libertatea de exprimare, ce trebuie asigurată pentru a evita o dictatură de tipul celei din nordul peninsulei coreene, va fi nevoită să meargă mână în mână cu toleranța culturală, etnică și religioasă, astfel încât să producă o armonizare interculturală. Dacă Vestul nu va înțelege că în Orientul Mijlociu democrația trebuie să accepte particularitățile culturale, sociale și în special religioase ale zonei nu va avea decât de pierdut.

Mai întâi trebuie să ne preocupăm de acei oameni, să-i educăm din punct de vedere civic pentru a preîntâmpina astfel de tragedii comise de cei mai radicali dintre ei și abia apoi să râdem. Dar să o facem CU ei, nu DE/DESPRE ei.

surse foto