de Mihaela Diana Ciocan
În Lumea de ieri. Amintirile unui european, Stefan Zweig își retrăiește istoria personală de-a lungul deceniilor de dinaintea războaielor mondiale, perioadă marcată de statornicie, pe care o va invoca deseori, și în timpul celor două conflagrații mondiale, istorie care îl va face martor la cele mai mari orori ale umanității și care îi va schimba definitiv viziunea asupra lumii. Cu sinceritate și nepărtinire, dar și cu înțelepciune, acesta depune mărturia unui om care și-a bazat întreaga viața pe rațiune și a crezut până în ultimul moment că forța morala și spirituală a Europei va ieși învingătoare.
Autobiografia lui Stefan Zweig începe cu o descriere detaliată a perioadei sfârșitului secolului al XIX-lea, epocă în care și-a petrecut copilăria și adolescența, în care oamenii trăiau cât se poate de liniștit; era o lume ordonată, cu delimitări clare și tranziții line, o lume care nu cunoștea graba, unde ceea ce se întâmpla în exterior nu cobora de pe paginile ziarelor și nu ajungea să le bată la ușă.
Sub monarhia austriacă, stat caracterizat de structuri politice de neclintit, care nu mai avea ambiții politice de secole, cultura a înflorit și nu i-a luat mult timp să dobândească supremația artistică. Setea de cultură, amintește Stefan Zweig, n-a fost în nici un alt oraș mai pătimașă ca în Viena, vienezii căpătând un deosebit simț artistic, un anumit instinct al frumosului care se reflecta în toate aspectele vieții cotidiene.
În atmosfera propice a Vienei sfârșitului de secol (a cărei misiune părea a fi a trăi și a lăsa pe alții să trăiască), condiționată de humusul artistic care a permis armonizarea tuturor contrastelor etnice și lingvistice, tânărul viitor scriitor a putut să experimenteze și să își descopere propriul drum artistic. Neinteresat de materiile anoste și de profesorii care nu stabileau nici un fel de legătură spirituală cu elevii, Stefan Zweig își petrecea cea mai mare parte a timpului citind și făcând schimb de idei cu colegii lui în cafenele vieneze (în Viena cafeneaua e o instituție cu totul deosebită). Citeau pe sub bănci din Nietzsche și Kierkegaard și cunoșteau poeziile lui Paul Valéry de dinainte să apară în volume, iar o piesă a lui Gerhart Hauptmann la Burgtheater îi ținea entuzismați săptămâni bune până la premieră.
Din această perioadă a vieții sale, cel mai mult mi-au plăcut paginile pe care le rezervă prezentării lui Hugo von Hofmannsthal, personaj care a fascinat lumea literară a vremii, prin geniul său liric manifestat de la o vârstă foarte fragedă. Faptul că un copil cu înfățișare comună, timid și firav era capabil de o asemenea forță artistică, a constituit pentru toți un imbold să scruteze în ei înșiși pentru a vedea dacă nu cumva s-ar descoperi în propriul lor trup necunoscut sau în semiîntunericul încă existent în sufletul lor o urmă sau o promisiune a acestei foarte subtile esențe. Atât Hofmannsthal, cât și Rilke i-au impulsionat, chiar și prin simpla lor prezență fizică, să își valorifice talentul de timpuriu.
Anii universității aveau să îi aducă lui Stefan Zweig libertatea de care avea nevoie pentru a se dedica scrisului. Debutul său literar l-a reprezentat un volum de poezii, Coarde de argint, care i-a fost acceptat de editura cea mai reprezentativă pentru lirica germană în acea perioadă, Schuster Löffler. Însă adevărata desăvârșire literară avea să o dobândească mult mai târziu, după ce și-a dedicat o mare parte din timp operelor altor scriitori. Astfel, a tradus poeziile lui Baudelaire, Verlaine, Keats, William Morris; a călătorit și a luat contact cu realitatea germanică din Berlin, a vizitat Belgia unde l-a cunoscut pe Verhaeren, a trăit în Parisul liberei exprimări, unde l-a cunoscut pe Léon Bazalgette și a avut ocazia să vadă sculpturile lui Auguste Rodin. Ulterior avea să publice primul său roman, la vârsta de 26 de ani, iar piesele sale aveau să fie jucate pe marile scene ale teatrelor europene.
Anii de dinaintea războiului, mărturisește Stefan Zweig, au fost cei mai înfloritori, ani în care Europa a avut răgaz să să devină mai puternică, mai bogată, iar prosperitatea putea fi simțită în atitudinea oamenilor, care se hrăneau mai bine, făceau sport și legau relații mult mai ușor – barierele dintre sexe dispăruseră. Astfel că, încercând să găsească o explicație pentru care Europa a devenit teatru de război în 1914, singura motivație ar fi aceea că surplusul de forță, energia internă acumulată de state în 40 de ani de pace trebuia să răbufnească. Singura vină pe care au avut-o oamenii a fost aceea că au crezut cu tărie în continuare că forța spirituală și morală a Europei va împiedica dezlănțuirea de forțe militare. Chiar și scriitorii, artiștii în general, nu puteau rămâne indiferenți în fața unei lumi care părea să își piardă fundamentul și să distrugă treptat încrederea în rațiune. Stefan Zweig era conștient de faptul că misiunea scriitorului este aceea de a-și exprima liber propriile convingeri, de a încerca să pună în cuvinte ceea ce trebuia semnalat – anume că indiferent dacă nenumărate sacrificii sunt comise în numele victoriei, prețul acesteia nu ar putea fi justificat:
Reperasem adversarul împotriva căruia aveam de luptat – falsul eroism, care mai cu dragă inimă împingea pe alții la suferință și moarte, optimismul ieftin al profeților lipsiți de conștiință, atât politici, cât și militari, care, promițând fără scrupule victoria, prelungesc măcelul.
Întors în Austria după terminarea războiului, Stefan Zweig a continuat să scrie, impunându-și o disciplină severă care l-a obligat să se concentreze asupra formelor concise, asupra a ceea ce considera esențial. A călătorit, bucurându-se de avantajele de a fi un scriitor consacrat (a ajuns chiar și în Rusia, cunoscându-l pe Maxim Gorki, care îi prefațase cărțile traduse în rusă), iar operele sale sale au început să fie traduse în majoritatea limbilor europene. Libertatea de exprimare părea să își recapete drepturile, economia dădea semne de revenire, iar oamenilor le era îngăduit din nou să spere că războiul va rămâne doar o pată neagră în istorie.
Pentru o clipă de istorie universală – pentru acești zece ani –, părea că încercatei noastre generații îi este dat din nou să trăiască o viață normală.
Însă nemulțumirile poporului german adunate de-a lungul anilor, de după pacea de la Versailles, aveau să fie gestionate de Adolf Hitler, care a știut să își țină inamicii aproape, să-i facă să se încreadă în puterea lui salvatoare, pentru ca mai apoi să își arate adevăratele intenții:
[…] adoptând tehnica lipsită de scrupule a disimulării, național-socialismul s-a ferit să arate întreaga radicalitate a scopurilor sale înainte de a-i fi tocit lumii sensibilitatea […]
În anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial, libertatea cetățeanului a fost îngrădită, perchezițiile, arestările și confiscările de avere devenind ceva cât se poate de comun. Refugiindu-se în Anglia, pentru a nu fi nevoit să asiste la înghițirea Austriei de către Germania, Stefan Zweig a fost însă martor la încercarea eșuată de a opri războiul, întrucât Chamberlain capitulase în fața lui Hitler.
În ultimii ani relatați în carte, Stefan Zweig și-a petrecut mare parte din timp în preajma lui Sigmund Freud, care era la fel de zguduit de monstruozitatea acțiunilor lui Hitler, dar ca gânditor nu era câtuși de puțin surprins, întrucât i se confirma în modul cel mai înfiorător părerea că barbaria, că instinctul elementar de distrugere nu poate fi extirpat din sufletul omenesc.
Cartea lui Stefan Zweig mi se pare mult mai grăitoare decât un manual de istorie, decât o simplă înșiruire de evenimente, pentru că ea oferă perspectiva uneia dintre cele mai profunde conștiințe ale literaturii, a unui om care a încercat să înțeleagă acțiunile umanității și să le treacă prin filtrul propriei viziuni.
Titlu: Lumea de ieri. Amintirile unui european
Autor: Stefan Zweig
Editură: Humanitas
Colecție: Seria Vintage
Traducător: Ion Nastasia
An: 2012
Nr. de pagini: 467