Festivalul European al Spectacolului Timișoara mi-a oferit vara aceasta un alt show de excepție, care te îndeamnă să te gândești cine ești, să te descoperi fără prejudecăți și bariere și, în final, să te accepți așa cum ești. Parallel, regizat de Ferenc Sinkó și Leta Popescu, devine și mai impresionant când citești în broșura festivalului că luptele date de către actrițe cu emoțiile intense au fost purtate și în viața reală. Lucia Mărneanu și Kata Bodoki-Halmen – protagonistele spectacolului – au trecut prin zbuciumul identitar mai vijelios poate decât alții. Și au avut curaj să îl prezinte în fața noastră, a acelora care le-am împiedicat să se accepte. Noi, cei de pe scaune, am fost incluși într-un microunivers și, prin propriile noastre valori, am susținut destine sau le-am împiedicat să devină realitate.

M-am așezat exact în dreptul separării celor două lumi paralele ale spectacolului, astfel încât să mi se ofere cu generozitate ambele cadre. Protagonistele erau îmbrăcate în ținute sport, mulate, pregătite parcă să își lase sudoarea să le invadeze frunțile. Mi s-a părut că am greșit locația, că nu mă aflam la un spectacol de teatru, ci într-o sală de sport. Sentimentul mi-a fost accentuat de mișcările de fitness pe care femeile au început să le execute, urmărind concentrate ecranul unui laptop așezat dinaintea lor. Vocea unui antrenoare le încuraja să continue, iar ele își dădeau silința să execute cât mai fidel mișcările. Efort. Respirații alerte. Fețele li s-au înroșit. Transpirația se prelingea urmărind liniile fine ale obrajilor și unindu-se într-o singură picătură în dreptul bărbiei. Pe măsură ce ritmul exercițiilor devenea din ce în ce mai alert, simțeam că nu mai îmi găsesc locul pe scaun. Îmi venea să mă alătur lor. Haltere ridicate, urmate de corzi elastice. Muzica tehno-electro. Haltere jos. Haltere sus. 10 flotări. Epuizare, sudoare și o ciclicitate a mișcărilor ce mă epuiza și pe mine, spectatorul static.

Îmi împărțeam privirea între protagonista ale cărei trăsături exprimau furie și determinare și cea ale cărei trăsături exprimau suferință și determinare. Fiecare își alesese o modalitate de coping diferită, urmată de aceeași ambiție. Nu știam dacă exercițiile erau făcute din dorința de a arăta bine sau de a se autodistruge.

Întreaga activitate sportivă s-a desfășurat în primul plan al scenei, aproape de public. S-a trecut apoi într-un plan secund, unde au avut loc un schimb de haine – să fie oare și un schimb de identități? – și o verificare a rezultatelor efortului depus. Acest plan marchează o dificultate în distingerea genului accentuată de jocul cu mingea de fotbal și de toaletele bărbătești. Mai sunt personajele femei sau s-au transformat în bărbați ? Nu numai publicul este confuz, ci și protagonistele.

Alternarea luminilor între cele două planuri definitivează transformarea prin ținute și machiaj. Rezultatul tuturor momentelor din piesă: o femeie devenită bărbat și o alta devenită transsexual. Are loc o altă transformare. Piesa de teatru devine, pe de o parte, un stand-up comedy ce prezintă glume deochiate și bancuri misogine, și pe de altă parte un concert, iar ambele se îmbină cu elemente ce au marcat experiența de viață a protagonistelor.

Spre final, sunt prezentate argumente pro libertății alegerii propriei orientări sexuale, pe care protagonistele le oferă prietenilor, familiei și sieși. Atmosfera devine mai gravă, lăsând în urmă tonul umoristic și culminând cu o rugă ce este împărțită între protagoniste și care este încărcată de semne de întrebare, de îndoieli, temeri, nesiguranță. Sfârșitul rugii este adresat unui tată căruia i se spune: Trăiesc pentru a iubi.

Un spectacol original, dinamic, îndrăzneț, sincer, care trece prin tot atâtea transformări ca trupul unui adolescent ce încearcă să își găsească identitatea sexuală, să o accepte, să o integreze în propriul eu.

Parallel îndeamnă la introspecție, iar o fire analitică nu are cum să nu se întrebe: susțin destine sau le pun piedici? Sunt o persoană tolerantă sau doar îmi place să cred ca sunt? Tu în ce categorie te afli?

sursa foto