La ce mai e bună iubirea, dacă ea nu
poate salva pe nimeni de la moarte?
Cristina Nemerovschi – Păpușile
Îmi plac marile povești de dragoste: romantismul exagerat, atracția, frământările, dependența, mularea, preschimbarea. Îmi place lupta pe care o stârnesc în oameni, cum ne dorim să se termine cu bine, cum în triunghiuri amoroase ținem cu înveșunare partea cuiva. Îmi plac nu pentru realismul lor, ci pentru magia pe care o aduc, pentru situațiile limită și viețile care par trăite fără respiro. Mai mult decât atât însă îmi place când aceste povești nu se termină cu bine. Nu din sadism, ci din nevoia de a vedea refacerea, renașterea, sau de a înțelege sfârșitul ca pe ceva natural, ceva care poate nu este final, ci doar prilej de schimbare. Îmi plac poveștile complete, cu lumină și întuneric deopotrivă, cu viață și moarte laolaltă, cu frică și dragoste în același loc de joacă.
H.P. Lovecraft: The oldest and strongest emotion of mankind is fear, and the oldest and strongest kind of fear is fear of the unknown.
Donnie Darko: Fear and love are the deepest of human emotions.
În triunghiul acesta eu îmi asum vocea care spune că dragostea e mai puternică. Nu din romantism. Nu din naivitate. Dragostea e mai puternică pentru că din ea izvorăște frica. Fie că ne temem pentru noi, sau că vom pierde pe cineva drag, sau că ne vom face de râs, fie că avem fobii și coșmaruri inexplicabile, totul vine din iubire ori devotament ori orgoliu – diverse expresii ale faptului că ne pasă.
Poate că acesta este motivul pentru care o poveste intensă îmi pare atât de atractivă, pentru că îmi place să trăiesc indirect cât mai multe vieți pline de simțământ. Nefiind însă o persoană care să se poată pierde cu totul într-o poveste și având tendința să mă scald adesea în aceleași ape cu pesimismul, negativismul și fatalismul, nu cred în sfârșituri fericite și mă bucur mai tare de poveștile pe cât de nerealiste, pe atât de conștiente de imposibilitatea extazului etern.
If you want a happy ending, that depends, of course, on where you stop your story. (Orson Welles)
Încă o dorință de Andres, pseudonimul sub care a publicat una dintre fondatoarele comunității Serial Readers, ar fi putut fi un roman chick-lit și ar fi funcționat perfect. Ar fi putut avea dragostea la prima vedere, aventura exotică, întâlnirea improbabilă de după despărțire, împăcarea și finalul în care îndrăgostiții pornesc pe un drum, în contre-jour, către apusul soarelui și răsăritul vieții. Ar fi putut avea triunghiul amoros și dinamica flower-power, femme-power în grupul de prietene. Și le are pe toate. Dar ar fi putut să aibă doar atât. Însă Andres nu s-a mulțumit cu rozul tipic literaturii de gen și a aruncat stropi de negru peste tabloul ei. Am insistat asupra acestui roman pentru că am vrut inițial să scriu doar despre el. Dar când am început recenzia, mi-am dat seama că am o poveste mai importată de spus, una despre sfârșituri nefericite.
Toată larma care s-a creat în jurul morților din Un Cântec de Foc și Gheață, seria de romane scrisă de George R. R. Martin, mi se pare astfel un pic exagerată. Și eu am fost dezamăgită, dar am înțeles raționamentul din spatele lor. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să sufăr, dar să înțeleg. Să sufăr mai tare pentru că înțelegeam. Soni de Andrei Ruse m-a zdruncinat prin finalul ei (chiar dacă ceva mai fantastic în prima ediție decât în cele ulterioare), care este, în fond, la fel de nefericit pe cât este de fericit. Când am văzut cum se termină Atonement, am fost de-a dreptul deziluzionată. Când am citit mai apoi cartea, deși știam deja din film ce avea să se întâmple, am simțit același val, a fost ca replica la un cutremur; știam că sunt șanse să vină, dar tot m-a luat pe nepregătite. Îmblânzitorul apelor, unul dintre romanele mele preferate, mi-a arătat pierderi peste pierderi și un final interpretabil. Toate sfârșiturile (ne)fericite sunt diapozitive proiectate din ce în ce mai repede pe un perete vechi. Unde a dus-o dragostea pe Anna Karenina. Unde a dus-o ambiția pe Anne Boleyn. Ce se ascunde în trecutul lui Charlie cel infinit din The Perks of Being a Wallflower. Cum a ales C. S. Lewis să încheie Cronicile din Narnia. Nefericirea din Closer. Începutul (deja) nefericit al Păpușilor Cristinei Nemerovschi și speranța că totuși va fi bine și scufundarea (sau trezirea) încet, încet în deziluzie. Toate ridurile care mi-au rămas incrustate în suflet când s-au terminat One Day, Donnie Darko, The Painted Veil, Moulin Rouge sau The Fountain și multe episoade din Grey’s Anatomy, One Tree Hill și The Vampire Diaries. Lista poate continua la nesfârșitul nefericit.
Povești peste povești, scrise sau filmate, aclamate universal sau doar din semiîntunericul camerei mele, m-au făcut să mă îndrăgostesc de personaje pe care le-am pierdut ulterior. Și nu am putut, oricât aș fi vrut, să învinovățesc scriitorii și scenariștii în vreun fel.
Sfârșiturile nefericite nu sunt o formă de tortură, nu sunt făcute pentru a intriga sau pentru a crește vânzările, nu sunt crude sau semne ale patologiei creatorilor. Sunt singura opțiune. Unii aleg să arate finalul. Alții opresc povestea înainte. Dar chiar dacă îndrăgostiții trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți, finalul fericit nu există, pentru că, oricum ar fi, cineva pleacă până la urmă dintre noi. People always leave, dramatiza Peyton în One Tree Hill. Însă avea dreptate. Iar eu una am nevoie să trăiesc indirect și poveștile de dragoste, și refacerea sau neantul de după. Pentru că ele coexistă. Dragostea și umbra sfârșitului inevitabil. Dragostea și continuarea.