Trăim apocalipsa typo.
Sebastian A. Corn – Ne vom întoarce în Muribecca
Aș vrea să spun despre România că este o țară care iubește cărțile. Despre oamenii care visează să scrie că au nu doar curajul și încrederea să înceapă, ci și conștiința responsabilității lor. Despre industria de carte că are grijă de poveștile noastre. Și despre cititori că au grijă de poveștile care devin ale lor. Însă nu o pot spune încă. Visăm la o industrie de carte înfloritoare, la procente decente pentru autori și produse de calitate pentru cititori, la lecturi publice unde se plătește bilet, la traduceri și la premii internaționale. Visăm lipsiți de solidaritate și o strategie bună, visăm mărunt, individual, în loc să lucrăm împreună. Îmi doresc să existe competiție sănătoasă între edituri, scriitori, librării, promoteri culturali. Ca prietenia sau ura pentru autor să nu afecteze percepția asupra cărții. Ca fiecare om care contribuie la producerea acesteia să aducă ce are mai bun. Cred că doar fiind nu excelenți, ci cât de buni putem fi, industria de carte din România are o șansă, chiar dacă avem încă probleme pe care liderii noștri le consideră mai importante decât educația, cultura și sănătatea mentală.
Îmi doresc toate aceste lucruri pentru că am închis o carte fără să am intenția de a o mai deschide, ceva care nu mi s-a mai întâmplat. Nici măcar când l-am blestemat preț de o sută de pagini pe William Golding pentru Turnul său (care a ajuns să mă întoarcă la 180 de grade). Nici măcar când m-am târât prin Cartea Viselor lui Jack Kerouac, urnită doar de simetria pe care o descoperisem: la câteva zeci de pagini greu de îndurat aveam să găsesc o frază care să se muleze pe mine. Sfârșitul Turnului și acele câteva propoziții din Cartea Viselor au făcut ca într-un final experiența să merite. Pe altele nu am reușit să le termin și le-am pus deoparte. Am închis cărți pentru care nu eram pregătită. Sau le-am amânat fiindcă mi-era poftă de altele. Însă niciodată până de curând nu refuzasem să termin o carte sau să mă întorc cândva la ea. Cred în a le da șansa să te facă să te răzgândești. Cred în a aprecia ideea dintr-un ambalaj prost sau exercițiul stilistic genial, chiar dacă lipsit de mesaj. Cred în a-i lăsa autorului loc de scăpări, de îmbunătățire.
Prin urmare nu cred în recenzii negative. Din contră, cele mai bune ale mele au fost la cărți care nu mi-au plăcut, pentru că le-am vorbit celor care ar fi putut fi atinși de ele, chiar dacă eu nu fusesem. Pentru că implicit am depus mai mult efort pentru ele. Nu erau recenzii simțite, cât erau gândite. Mi-am exprimat și nemulțumirea în ele, dar am temperat-o, așa cum îmi țin în frâu și dragostea pentru o carte sau pentru un autor. Motivul ține de faptul că știu că ar fi nedrept din partea mea să pătez o carte pe care poate că nu am înțeles-o. Sau pe care nu am putut să o simt. Sau cu care poate că nu m-am sincronizat. Și conștientizez că parte din această vină îmi aparține. Iar cartea aceea, care mie nu mi-a spus nimic, ar putea schimba viața altcuiva și eu nu am niciun drept să răpesc cuiva această șansă.
Am avut însă și ghinionul să nimeresc o carte care să nu îmi dea de ales. Am închis-o fără să am intenția de a o mai deschide, așa cum renunți la o relație toxică. Am închis-o pentru neștiința sau nepăsarea față de limba română. Pentru lipsa de interes față de tehnicile narative și cititorul de astăzi. Pentru că urăsc nedreptatea. Și mi se pare nedrept ca un autor să dea drumul unei idei care nu e gata, să nu-și dea cea mai bună șansă, să-și considere povestea un pion sacrificabil. Una e să-ți asumi scăpările pentru a nu distruge autenticitatea cu prea multe retușuri. Una e să conștientizezi scăpările, dar să aibă un rost în povestea aia. Alta e să nu îți pese de nimic, nici de limbă, nici de stil, nici de poveste. Sau să îți dorești atât de mult să ajungă în lume încât să devii orb sau irațional. A momentary lapse of reason. Ce este însă trist e că industria de carte permite ca poveștile să ajungă orfane. Editurile le abandonează neîngrijite prin librării, poate, poate aduc un ban acasă. Traducerile literare stâlcesc și limba română, și povestea. Distribuitorii de carte le maltratează, promoterii culturali cer bani pentru a le aduce în atenția publicului, iar cei care le adoptă sunt sufocați de un sistem de învățământ limitat și de prea puțină informație relevantă în mass-media sau în social media. The dark side of a book’s journey.
Mi-am încălcat toate principiile de cititor deschis. Și am avut coșmaruri în noaptea aceea. Între timp, furia, deznădejdea și vina s-au transformat în motivație, iar aceasta mi-a permis să canalizez ceea ce m-a supărat la respectivul roman într-un articol despre nevoia noastră de a avea o industrie bună de carte, de a contribui fiecare pe bucata noastră la a o face demnă de visele oamenilor care îndură săptămâni de dureri de spate și cârcei în degete pentru ca poveștilor lor să devină ale fiecărui om care le atinge.
E în mâinile scriitorilor să scoată la suprafață cea mai bună variantă a ideilor din ei. În ale editurilor să îi ajute să o cizeleze și să o materializeze într-un produs de calitate. În ale libăriilor să fluidizeze procesul de vânzare. În ale României să valorifice tot ce i se dă. În ale presei de specialitate și promoterilor să spună poveștile unor povești. În ale cititorilor să recomande cărțile care le-au plăcut.
Industria de carte din România e un vis despre măreție, dar un vis nepus pe hârtie rămâne atât.
Când îl scrii se transformă în scop. Scriitori – și cei care încearcă să fie, și cei care nu vor reuși niciodată să fie – sunt mulți. Și au tot dreptul din lume să încerce până când simt că au dat totul. E responsabilitatea întregii comunități literare să îi ajute să-și găsească locul – editura, nișa, cititorii – și să se asigure că ce ajunge pe piață este nu excelent, ci tot ce putea fi. The best you can is good enough.
Nu o spun în calitate de cititor, pentru că în genere accept orice ca fiind o lectură utilă. Nici scriitorul care stă obsesiv pe texte nu va vorbi acum, întrucât și el încă învață și trebuie să stea cuminte în colțul lui. E o rugăminte a editorului, care este poate cel mai în măsură să facă acest comentariu:
Tot ce scriem, în beletristică, în jurnalism narativ sau cultural, ori chiar într-un simplu status, tot ce spunem în viață trebuie să fie cu intenție. Chiar și ce e mai puțin reușit. Dacă nu facem asta, atunci nu ne vom spune poveștile cum trebuie. Și dacă nu ne spunem poveștile sincer și cum merită, ce ne mai rămâne?