Pe 7 ianuarie 2015 lumea a fost zguduită de un nou atac terorist. În centrul capitalei Franței, trei atacatori înarmați și mascați au intrat în redacția ziarului Charlie Hebdo și au făcut victime pentru a-l răzbuna pe Profetul Mahomed. În total, 12 morți și 11 răniți. Totul în numele religiei și al unor idei. Este dificil de calificat acest gest: revoltător, dezgustător, exagerat, fundamentalist, intolerant. Cert este că reacția atacatorilor la activitatea jurnaliștilor satirici de la săptămânalul francez, care publica deseori caricaturi la adresa islamismului, a fost una radicală, ce a lăsat multe victime în urmă, dar și o serie de întrebări. Pentru că astfel de evenimente te invită la reflecție. Situația este cu atât mai semnificativă cu cât Europa se confruntă în prezent cu puternice mișcări islamofobe și cu un val crescând de simpatie față de ideile extremei drepte.

Colegul meu Eduard Popa a vorbit despre libertatea de exprimare și despre modul în care ea trebuie să nu contravină toleranței religioase. Acceptăm ideea că în Occident libertatea de expresie și libertatea presei sunt drepturi fundamentale, inalienabile, statuate încă de la Revoluția Franceză din 1789 (culmea, evenimentul a avut loc tot în Franța, iar acest lucru capătă astfel și o simbolistică aparte). Pe de altă parte, suntem de acord și că oamenii trebuie să trăiască în pace și în unitate pe acest pământ, respectându-și diferențele bazate pe criterii subiective cum ar fi originea, etnia, naționalitatea, rasa, religia, sexul, orientarea sexuală sau handicapul. Chiar și în Franța, Codul Penal și Legea Presei interzic comunicarea publică și privată defăimătoare, insultătoare sau care incită la discriminare, ură sau violență împotriva unei persoane sau unui grup de persoane din motivele menționate anterior.

Prin urmare evenimentul din Paris ridică semne de întrebare. Până unde merge libertatea de exprimare? Are libertatea vreo limită? În momentul în care libertatea de exprimare ajunge, chiar și neintenționat, să devină instigare la ură, mai poate fi ea justificată și apărată? Fiecare dintre noi are păreri diferite și le susține apelând la argumente mai mult sau mai puțin ideologice. Charlie Hebdo considera că nu se pot impune limite exprimării pe baza unor diferențe care în final nu au valoare. Atacat și în trecut (în 2006 după republicarea caricaturilor daneze cu Profetul Mahomed și în 2011 după ce l-au numit pe Profetul Mahommed editor-șef al următoarei lor apariții), Charlie Hebdo era condus de caricaturistul Stéphane Charb Charbonnier care spunea în multe dintre interviurile sale:

Mahomet n’est pas sacré pour moi. Je ne blâme pas les musulmans de ne pas rire de nos dessins. Je vis sous la loi française. Je ne vis pas selon la loi coranique.

Je n’ai pas de gosses, pas de femme, pas de voiture, pas de crédit. C’est peut-être un peu pompeux ce que je vais dire, mais je préfère mourir debout que vivre à genoux.[1]

Toleranța religioasă este ea însăși o valoare fundamentală. A lua în derâdere un om pentru că are alt Dumnezeu nu mi se pare potrivit pentru gradul de civilizație pe care îl afișăm. Bineînțeles, putem să nu fim de acord cu ideile și cu mijloacele promovate, însă argumentele raționale trebuie să stea la baza acestor respingeri. Nu este suficient să spui Mahomed nu este sacru pentru mine ca să poți să râzi de dumnezeul lor. În condițiile în care terorismul a escaladat în ultimii 15 ani, având forme și rețele variate și extinse, nu este necesar să ridicăm gradul de insecuritate noi înșine.

În discursul său din 2002 despre starea națiunii, George W. Bush, pe atunci președintele celei mai puternice națiuni, Statele Unite ale Americii, a spus clar și răspicat că există o axă a răului, formată din Irak, Iran și Coreea de Nord, menționând că obiectivul său principal era acela de a dezarma aceste state și de a distruge bazele de antrenament ale teroriștilor[2]. Din punct de vedere moral, aceste vorbe au făcut mai mult rău decât bine, radicalizând grupurile fundamentaliste și legitimându-le într-o oarecare măsură atacul îndreptat împotriva dușmanilor ideatici.

Problema luptelor religioase nu este nouă. Până la urmă cruciadele și jihadul nu sunt de ieri sau de azi, iar mijloacele lor erau sângeroase și nemiloase pentru vremurile acelea. Totodată, nici în epoca modernă nu ducem lipsă de exemple care să ne arate ce înseamnă această falie civilizațională între creștinism și islam. De pildă, în momentul în care Iranul adoptase o cale reformatoare prin așa numita occidentalizare, populația a aprobat ideile, însă liderii religioși nu. Dintre aceștia, Ayatollahul Khomeini și-a legitimat Revoluția de răsturnare a Șahului tocmai prin apelul la valorile islamice fundamentale, după cum am arătat într-un articol mai vechi. Au fost luați atunci ostatici în Ambasada Statelor Unite toți angajații și cei ce căutaseră o cale de scăpare din fața uraganului ideilor care limitau influența exterioară. Filmul Argo (r. Ben Affleck, s. Chris Terrio) spune chiar drama prin care au trecut șase angajați ai ambasadei care au reușit să fugă și să se ascundă în clădirea reprezentanței diplomatice a Canadei. Bazat pe o poveste reală, filmul expune tensiunea psihologică pe care o resimt acei oameni în fața răului care îi vânează. Poate părea doar o poveste cu final fericit, pentru că cei șase transfugi protejați de canadieni reușesc să scape, dar în Ambasada asediată au rămas alte câteva zeci de oameni, a căror evacuare a fost dificilă și marcată de puternice tensiuni diplomatice. Fundamentalismul islamic nu e o problemă a secolului XXI.

După atacurile de la 11 septembrie 2001, lumea pare că nu a învățat să fie mai tolerantă, iar aici mă refer atât la creștini, cât și la musulmani. Fiecare religie are extremiștii săi, oameni care sunt capabili să moară pentru a o susține și pentru a dovedi supremația ei. În prezent însă situația este mult mai periculoasă și ridică semne de întrebare privitoare chiar la securitatea individuală, nu numai la securitatea națională, odată cu răspândirea ideilor Statului Islamic. Există chiar europeni care se înrolează în aceste armate, iar Parlamentul European a discutat în anumite ședințe plenare despre posibile sancțiuni și pedepse penale pentru aceia care au activități în legătură cu ISIS.

Rămâne condamnabilă fără doar și poate justificarea superficială a atacurilor teroriste pe baza religiei practicate și în virtutea principiului răzbunării Profetului. Dacă însă ne dorim să rămânem model de civilizație, trebuie să vedem islamul dincolo de fundamentaliștii islamici. Avem mulți printre noi, mulți pe care poate nu îi observăm. Oameni, ca și noi, care respectă aceleași valori ale omeniei, cinstei și virtuții morale, dar care cred într-o ființă atotputernică cu alt nume și cu alte mijloace de mântuire. A coborî în derizoriu o anumită religie pentru a sublinia absurditatea fanatismului religios nu se justifică, fiind interpretată de multe ori de către publicul larg ca o ofensă generală adusă întregii religii.


[1] Mahomed nu este sacru pentru mine. Eu nu îi acuz pe musulmani că nu râd de desenele noastre. Eu trăiesc sub lege franceză. Eu nu trăiesc după legea coranică. (…) Nu am nici copii, nici soție, nici mașină, nici credit. Poate părea puțin pompos ce voi spune, dar prefer să mor în picioare decât să trăiesc în genunchi. Sursa, accesat 08.01.2014
[2] http://millercenter.org/president/speeches/speech-4540

surse foto: 1, 2