Majoritatea oamenilor își pun, la un anumit moment, întrebările: Cine sunt? Ce îmi place? Cine aș vrea să fiu? Răspunsurile pot varia de la o vârstă la alta, de la o perioadă la alta, dar cel mai important e să ne regăsim la un moment dat și să putem spune acesta sunt eu; să îndrăznim să visăm fără teamă, urmând acest vis.
Despre dorința de autodescoperire, povestea unui vis și sacrificiile făcute în numele acestuia vorbește și cartea Comedianta de Wladyslaw Reymont, unde evoluția personajului principal, Janka Orɫowski, este prezentată în relație cu marea sa pasiune, descoperită târziu, dar nu prea târziu ˗ teatrul.
În acest timp, ea se lupta cu sine însăși, cu propriul suflet, cu dorințele nelămurite, pe care nu știa să le concretizeze. Nu știa pentru ce trăiește și cu ce scop… Se chinuia cu cititul, dar nu-și afla liniștea în cărți. Presimțea că trebuie să găsească ceva care s-o pasioneze, că va găsi cândva…, dar deocamdată se zbuciuma în chinurile așteptării.
Începuse să viseze și să caute ceva, un scop sau vreo idee care să-i călăuzească viața.
Atunci când descoperim acel lucru pe care l-am așteptat atât de mult, la care am visat întotdeauna, cum reacționăm, ce ne spunem sau ce facem? Ceea ce știm cu certitudine este că viața ni se schimbă cu totul, devenim altcineva, iar fluturii din interior încep să se agite.
În cele din urmă, din plictiseală sau dintr-o pornire instinctivă, făcuse rost de Shakespeare și atunci se… prăbușise.
Găsise acel „ceva”, aflase eroul, scopul, ideea ˗ era teatrul.
Și-l apropiase pe Shakespeare cu toată violența firii ei, în întregime și dintr-odată.
Deși ne gândim că descoperirea propriei persoane printr-o anumită pasiune ar trebui să ne facă fericiți în totalitate, acest lucru nu se întâmplă și în cazul Jankei. Fata trebuie să renunțe la locul pe care îl numea acasă, din cauza ambiției tatălui său, care voia să o căsătorească cu un bărbat pe care ea nu îl iubea și pe care nu îl putea vedea ca pe un soț, refuzul atrăgându-i ura propriului părinte.
Însă Janka știe că vrea să-și urmeze visul, să devină o mare actriță, chiar dacă trebuie să renunțe la omul care ar fi trebuit să îi fie aproape, sprijinind-o ˗ tatăl. Cât despre iubire, Janka speră să o găseasă pe scenă, în reacțiile oamenilor care vor veni să o vadă jucând, în aprecierile celor din jur.
Adevărata iubire e o raritate în viață, așa că eu prefer scena, unde o am în fiecare zi, spuse repede, și pleoapele începură din nou să-i tremure.
Odată cu plecarea sa, Janka mai dă o filă din propria poveste, își întoarce privirea spre un alt drum ˗ plin de emoții, sacrificii, umiliri, neplăceri; dar este animată de dragostea de artă, pentru teatru. De pildă, când vede prima piesă jucată, entuziasmul este absolut, iar Janka trăiește halucinațiile fericirii.
… juca odată cu toți, suferea cu acești eroi de hârtie, se neliniștea odată cu ei, iubea ca și ei; avea trac înainte de a intra, mai că leșina de plăcere în unele momente ale jocului patetic; unele cuvinte și strigăte o cutremurau de fiori atât de ciudați și dureroși, încât ochii i se înecau de lacrimi și era gata să țipe de emoție.
Această fericire de la începutul parcursului său va fi rapid anihilată de răutatea celor din jur, de invidia ce duce adesea la dezumanizare. Viața ei este marcată de cuvinte nepotrivite, care la un moment dat o vor face să renunțe la propria hrană zile întregi, doar pentru a-și putea permite costumele de care are nevoie pentru reprezentațiile la care ia parte. Aceste sacrificii nu o determină să facă anumite compromisuri, chiar dacă i-ar fi mai ușor. Janka preferă să își ducă glorios războaiele personale, să se lupte cu propriile gânduri, emoții și dureri decât să renunțe la demnitate.
Lumea interioară a personajului este foarte bine conturată, Janka trăiește mai mult în sine decât în afara sa, iar acest lucru este ușor vizibil din momentele sale de reflecție, în care își adresează tot felul de întrebări, alergând în căutarea răspunsurilor acestora.
„Ce este dragostea?… Ce este dragostea, în general?̋” se gândea, stând în culise și privind cu atenție la scena deschisă, în care Wawrzecki îi declara dragoste Rosińskăi, în cuvinte simțitoare, cu o afecțiune exagerată.
Când propria existență devine din ce în ce mai grea, iar trecutul se furișează din nou în prezent, mai găsim puterea de a-i ierta pe cei care ne-au făcut rău, de a ne întoarce în locul din care am plecat cu regret? Aceasta este și întrebarea Jankăi atunci când primește vești despre omul care, nu cu mult timp în urmă, o alungase. În acest moment, o altă luptă se naște în sufletul protagonistei.
…iar cuvintele „Tatăl dumitale suferă…plânge… Îi este dor de dumneata… te iubește!…̋” îi transmiteau atâta durere, încât erau momente când voia să sară în picioare și să alerge acolo, la el, dar iarăși o năpădeau amintirile trecutului și se domolea; îi veni în minte teatrul și se liniști de-a binelea.
Pentru Janka, lucrurile se vor înrăutăți și mai mult, ea fiind victima unor dificultăți greu de trecut, care o apasă din ce în ce mai tare. Această stare o duce la agonizare, la șiruri interminabile de întrebări și absența unor răspunsuri.
În plus, orașul o apăsa din ce în ce mai mult. O apăsau zidurile caselor, haosul veșnic și ritmurile grăbite ale vieții urbane o amețeau, provocându-i repulsie…
Cu toate acestea, fata mai cunoaște un moment de liniște și extaz atunci când se îndrăgostește, dar nu intuiește că totul este ceva trecător și dezamăgitor.
Nu știa cum se întâmplase, dar nu mai putea să se descurce fără el; se simțea foarte liniștită și fericită când se plimba pe stradă lipită de brațul lui și-i asculta glasul gros, melodios, rugămințile…
Simțindu-se trădată și cuprinsă de neliniște, Janka își ia un moment de izolare, de reflecție la ceea ce avea să facă de acum înainte, dacă va mai exista așa ceva, deoarece în mintea personajului se furișase gândul sinuciderii. Însă tocmai acum apare lângă ea un bătrân, care prin simplitatea sa reușește întrucâtva să răspundă la anumite întrebări și să-i ofere liniștea de care avea atâta nevoie.
Pe fața dumitale se citește bunătatea, de aceea, ca un om cu experiență, îți dau și eu un sfat: ori de câte ori suferi, te dezamăgește sau te doare viața, fugi din oraș, du-te pe câmp, respiră aer curat, scaldă-te în lumina soarelui, privește la cer, gândește-te la infinit și roagă-te… așa vei uita de toate. Te vei simți mai bună și mai puternică. Și-ți mai spun încă ceva: iartă totul și ai milă întotdeauna. Cea mai mare înțelepciune înseamnă bunătatea cea mai profundă.
Am ajuns la finalul romanului, nu-l pot închide, mi-e teamă de cei voi simți după aceea, deoarece m-am atașat de tot ce a însemnat trăire în această carte, de emoții, dezamăgiri, dragoste, ură și moarte… Măiestria cuvintelor, arta fragmentelor lungi și frumoase și sfaturile bătrânului din finalul romanului Comedianta m-au determinat să îmi întorc privirea spre propriul trecut și să îmi pun niște întrebări la care nu am avut curaj să îmi răspund până acum.
Titlu: Comedianta
Autor: Wladyslaw Reymont
Editură: Litera
Colecție: Biblioteca pentru toți
An: 2012
Traducător: Stan Velea
Pagini: 411