Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Coreeanul

Îmi pare ca de la o vreme ne-am împotmolit într-un soi de provincialism. Un patriotism local care nu ne permite să vedem mai departe de circul intern și pâinea cotidiană, iar rareori ne îndeamnă să ne aruncăm ochii înspre gospodăriile vecine, cu precădere când e rost de scandal. Singura soluție pentru miopia noastră acută e o atentă operație la cornee într-o oarecare clinică privată din Turcia, țara care face șpagatul pe două continente, unite însă de aceeași placă tectonică. Referirea la placa euroasiatică nu e deloc întâmplătoare, pentru că azi vom miji ochii oblic către trei tigri asiatici de la capătul satului global: China, Cor(n)eea de Sud și Cor(n)eea de Nord.

Primul eveniment istoric care a învolburat Marea Galbenă, dându-i subtile nuanțe roșiatice, a fost Războiul Coreean (1950-1953), un simptom al Cortinei de fier care s-a lăsat implacabilă între Apusul democrat și Răsăritul comunist. Conflictul militar dintre Coreea de Sud și Republica Populară Democrată Coreea a antrenat Statele Unite și trupele ONU, pe de o parte, și China și Uniunea Sovietică pe de altă parte. Deznodământul războiului a fost un armistițiu care a trasat linia de demarcație în jurul paralelei de 38 de grade. Au urmat și alte conflicte prin care s-a încercat deplasarea acestei linii cu câteva grade latitudinale, însă toate acestea au concurat către același deznodământ din 27 iunie 1953, ca un roman sferic al lui Rebreanu. China s-a îndreptat apoi naturaliter&essentialiter către RPDC, oferind ajutor economic și politic de fiecare data teocrației nord-coreene conduse, rând pe rând, de către Kim Ir-sen (președintele etern), Kim Jong-il și Kim Jong-un.

Cu o economie care desenează în statistici un tablou de factură realist-socialistă, cu tușe grosonale, colhoznice sau stahanoviste, RPDC trăiește într-un vis socialist, provocat parcă de consumul de opium și marijuana într-o alarmantă creștere[1]. Școlit în bastionul democrației – Elveția –, cu o puternică pasiune pentru baschet și filmele americane, lumea a așteptat de la actualul lider, Kim Jong-un, o (supra)doză de mcdonaldizare a regimului. Însă până și un banal palindrom ne arată că nici Kim Jong-nu era predestinat să destabilizeze țara de pe făgașul ei (a)normal. Aceeași pasiune cronică pentru construcții fal(n)ice (vezi hotelul Ryugyong, 330 metri). Aceeași pornire instinctuală către aglomerări de oameni care îi scriu numele cu trupurile lor. Sau, în termeni capitaliști, flash moburi care fac bodybuilding.

Ideea de conducător-zeu pe care o întruchipează Kim Jong-un mi-a adus aminte de o nuvelă din Arborele scenariilor posibile și alte povestiri[2], carte pe care un prieten inspirat mi-a împrumutat-o în copilărie. Nuvela pune în scenă o școală a zeilor, în care fiecare divinitate învață să tragă sforile câte unui popor prin istorie. Însă Vișnu îl va scoate pe zeul-narator din sfera sa autosuficientă, propunându-i o teorie care îl va umple de angoase existențiale: E amuzantă muncă de zei, dar te-ai întrebat vreodată dacă undeva, deasuprea noastră, nu există zei de dimensiune superioară, care se joacă cu noi așa cum ne jucăm noi cu oamenii? În seara de după dezvăluirea revelației, zeul-narator, plin de gânduri pe care nu le mai cunoscuse până atunci, are coșmaruri profunde: Să fii jucăria unor entități superioare! E insuportabil! Să nu te mai bucuri de liberul tău arbitru! Să nu mai fii decât o paiață în mâinile unor străini! Poate chiar ale unor copii de străini! Puah! În dimineață următoare, acesta îi replică disperat omologului albăstrui: E cu neputință. Deasupra zeilor nu mai e nimic! Vișnu izbucnește în râs. Un râs divin.

Situația lui Kim Jong-un e impregnată de aceeași ironie amară. Trăind cu teama că deasupra lui există forțe străine superioare, care îi pot dărâma oricând templul flancat de viței de aur, liderul nord-coreean a devenit captiv sistemului pe care el însuși l-a creat. Păpușar și păpușă în același timp.

La antipodul RPDC, economia Coreei de Sud, puternic sprijinită după Al Doilea Război Mondial de către SUA, a ajuns să fie a 12-a putere economică a lumii, miracolul Orientului Îndepărtat. Fie că vorbești la un telefon LG sau Samsung, fie că ai în garaj o mașină Daewoo, Kia sau o motocicletă Hyundai toate vorbesc despre o eră Meiji de tip sud-coreean, care a propulsat economia în spațiu. În timp ce schimburile comerciale dintre Coreea de Nord și China au atins un nivel record anul trecut, 6,4 miliarde de dolari[3], Coreea de Sud trebuie să facă echilibristică între alianța cu SUA și parteneriatul cu China. Intensificarea schimburilor economice cu China și consolidarea securității printr-o politică externă proamericană au dovedit că Park Geun-hye, prima femeie președinte a Sudului, nu își dorește un joc cu sumă zero[4] în relațiile cu cele două superputeri[5]. Coreea de Sud speră, de asemenea, într-un ajutor din partea Chinei pentru o eventuală unificare a peninsulei coreene. Planul reunificării se lovește însă de două obstacole importante.

Obstacol #1: China nu își dorește o unificare a peninsulei sub egida unei țări a cărei puternică alianță cu SUA o numește o relicvă a trecutului, iar Statele Unite însele nu își doresc o Coreea unificată care să devină, pe termen lung, un contracandidat la nivel mondial, așa cum era să fie Japonia.

Obstacol #2: Discrepanțele dintre cele două țări din interiorul peninsulei sunt evidente, în special în domeniul economic, unde numai expasiunea anuală a PIB-ului sud-coreean echivalează întreaga economie a Coreei de Nord[6].

În luna iulie a.c. însă China a făcut o mișcare care a luat prin suprindere lumea diplomatică: președintele Chinei, Xi Jinping, în detrimentul tradiției care presupunea vizitarea Phenianului înainte de toate, a făcut o vizită neașteptată la Casa Albastră. Politologii au afirmat de aceea că vizita înaltului demnitar chinez în Seul este expresia de netăgăduit a nemulțumirii față de direcția pe care a luat-o Coreea sub regimul lui Kim Jong-un[7].

Acest triunghi statal tumultos îmi pare un caz tipic de ménage à Troia[8]. După o căsnicie de durată alături de Coreea de Nord – Menelau –, în care China – Elena – a făcut destule compromisuri pentru partenerul ei de viață, acceptându-i cu răbdare numeroasele derapaje de la o etică minimală, se pare că aceasta l-a găsit pe Paris în Seul, deși capitala Coreei de Sud nu are nici turn Eiffel, nici Champs-Élysées și nici mousse au chocolat. Această relație este însă una mai degrabă conjuncturală decât conjugală, care are ca scop denuclearizarea temporară a Coreei de Nord. Lucru destul de improbabil pentru un popor năbădăios, care învolburează periodic Marea Galbenă cu rachete nucleare.

Iar acum ne întrebăm: când se va scufunda corabia nord-coreeană, acum când singurii mateloți străini, chinezii, folosesc deja bărcile de salvare? Am fost de curând la o conferința ținută în Buzău, Coreea de Nord – Pseudodrepturile unei națiuni dictate, unde invitat a fost Shin Dong-hyuk, protagonistul romanului Evadare din Lagărul 14 de Blaine Harden. Acolo s-au aruncat în treacăt doua variante de happy-end.

Prima variantă a fost un simplu truism: totul are un sfârșit. De acord, dictatura comunistă în Europa a avut un sfârșit, absolutismul monarhic francez a avut un sfârșit, Imperiul Otoman a avut un sfârșit. Dar, ei bine, și timpul are un sfârșit; da, cercetători spanioli și basci – ca să fim politic corecți – au ajuns la concluzia că timpul din clepsidră se va termină în 3,3-3,7 miliarde de ani[9]. Norocul nostru e că, din cauza temperaturii crescânde a Soarelui, în 2,8 miliarde de ani doar câteva comunități mai stăruitoare de protozoare vor popula Terra[10]. Iar Our time is running out de la Muse ne apare acum ca mai mult decât o simplă metaforă, nu?

A doua soluție a fost mai mult o speranță: Coreea de Nord va suferi o implozie. De acord, dictatura comunistă în Europa a suferit o implozie, absolutismul monarhic francez a suferit o implozie, Imperiul Otoman a suferit o implozie. Implozia, explicată ca pe DEX online, presupune pătrunderea rapidă a aerului într-un spațiu închis, fără aer, când pereții acestuia sunt distruși. Da, regimul comunist e, prin definiție, un spațiu închis, fără aer, dar îmi pare că propaganda de tip intensiv a construit un sistem etanș, opac, pe unde nu poate trece absolut nimic, fără însăși aprobarea sistemului. Nu elimin posibilitatea degradării pereților butoiașului nord-coreean, dar posibilitatea aceasta e puternic corelată de o perioadă lungă de timp. Iar mai sus am arătat că timpul nu e de partea noastră.

De-a lungul discursului nord-coreeanului, am remarcat un punct sensibil pe care acesta îl resimțise la nivelul ONU. Își aducea aminte, cu regret și cu frustrare legitimă, cum, în cadrul unei Conferințe de la Geneva, timpul alocat discursului său a fost de doar două minute, în timp ce delegația RPDC a putut vorbi în neștire. Din nou, timpul nu pare a fi de partea noastră. De curând însă, Michael Kirby, judecător la Curtea Supremă a Australiei, a atras atenția asupra apatiei nefirești a ONU și a propus o rezoluție în privința judecării liderilor nord-coreeni de către Curtea Penală Internațională[11].

Too many times in this building there are reports and no action. Well, now is a time for action. We can’t say we didn’t know.

Cine credeți însă că a criticat raportul ONU? Cine a luat în considerare folosirea dreptului de veto din cadrul Consiliului Securității pentru a bloca orice interferență internațională în Coreea de Nord? Republica Populară Chineză, semn că prima dragoste nu se uită niciodată.

Ce cred eu că se va întâmpla cu RPDC? În cazul în care deus ex machina va rămâne nepăsător in machina, Coreea de Nord va avea soarta căutătorilor de aur din El Dorado. Filmul Aguirre, mânia lui Dumnezeu (1972, r. Werner Herzog) prezintă întocmai povestea unei astfel de expediții iberice în goana după aur. Don Lope de Aguirre, liderulul grupului, interpretat remarcabil de Klaus Kinski, ai cărui ochi bulbucați emană o demența dusă până la paroxism, își poartă echipajul pe apa Amazonului, sperând la glorie și nemurire, în căutarea Ținutului de Aur. Numai că iluzia aurului se va rupe în bucăți, iar mica ambarcațiune spaniolă se va lovi de zidul realității. În căutarea visului de aur al omenirii, oare nava militară nord-coreeană nu se va scufunda cu întregul echipaj, din cauza unui lider miop?


[1] http://english.nkradio.org/news/286
[2] Arborele scenariilor posibile si alte povestiri este scrisă de Bernard Weber.
[3] 80% dintre schimburile economice ale Coreei de Nord sunt în directă legătură cu China.
[4] Expresia joc cu sumă zero sau joc cu sumă nulă denotă o tranzacție în care, pentru ca o parte să câștige suma X, cealaltă parte trebuie să piardă în mod obligatoriu aceeași sumă X.
[5] http://www.pbs.org/newshour/rundown/south-korea-1/
[6]http://geopolitics.ro/coreea-de-la-nord-la-sud-sau-reunificarea-coreeana/
[7]http://www.theguardian.com/world/2014/jul/03/china-snubs-north-korea-with-leaders-visit-to-south-korea
[8] Nici referirea la clinica privată din Turcia nu a fost întâmplătoare: ruinele Troiei se află în Turcia.
[9]http://www.telegraph.co.uk/science/large-hadron-collider/3319218/Time-is-running-out-literally-says-scientist.html
[10]http://news.nationalgeographic.com/news/2013/10/131028-earth-biosignature-doomsday-space-science/
[11]http://www.nytimes.com/2014/02/19/world/asia/china-faults-report-citing-north-korean-leader-in-atrocities.html?_r=0