La sfârșitul lui noiembrie, în splendida Sală Mare de spectacol a Ateneului Român, am participat la concertul Stagiunea Regală, al Cameratei Regale, un ansamblu aflat sub Înaltul Patronaj al Alteţei Sale Regale Principele Radu al României.

Concertul i-a avut ca principali interpreţi pe pianista franceză Elizabeth Sombart şi pe dirijorul spaniol Diego Miguel Urzanqui, ambii discipoli ai maestrului Sergiu Celibidache.

Am mers la acest spectacol împreună cu tatăl meu, lucru care m-a bucurat enorm. Îşi amintea că prima sa ieşire la Ateneu a fost cu colegii de liceu, la iniţiativa profesoarei lor de franceză, o doamnă tare cultivată şi cochetă. Ne-am amestecat în mulţimea în care am observat cu bucurie prezenţa într-un număr mare a tinerilor, atât români, cât şi străini. După ce publicul şi-a ocupat locurile pe scaune, lumina din sală a devenit difuză şi magia a început.

Apariţia întregii orcheste, urmată de protagonişti, pianista şi dirijorul, a fost întâmpinată de un val de aplauze călduroase şi nerăbdatoare. Elizabeth Sombart a creat, chiar înainte să înceapă să cânte, o atmosferă minunată prin însăşi prezenţa sa. Îmbrăcată în alb, cu părul cărunt prins într-un coc îngrijit, emana distincţie, rafinament şi linişte interioară, lucru care a putut fi observat şi în jocul său cu clapele pianului.

Prima parte a concertului i-a fost dedicată lui Chopin, din a cărui operă a fost interpretat Concertul Nr. 1 pentru pian şi orchestră. Pianul surâdea, transmitea dragoste, blândeţe şi candoare, iar viorile, violoncelele şi flautele îi răspundeau ferm. Se crease parcă un dialog între un bărbat şi o femeie, un maraton de replici şi sentimente care în final au primit răsplată: lacrimi şi buchete de flori special aduse pentru pianistă, pasiunea şi talentul acesteia fiind simţite de întreaga audienţă.

În a doua parte a serii ne-am bucurat de o intepretare a Simfoniei a 5-a a lui Bethoveen. Acest moment s-a impus printr-o „colaborare” între viori şi trompete, iar mesajul transmis de compoziţie mi s-a părut mult mai puternic, mai masculin decât opera lui Chopin, care mi-a inspirat mult mai multă delicateţe şi sensiblitate.

Finalul concertului a fost unul emoţionant. Răsplata muncii orchestrei, a dirijorului şi a pianistei a fost reprezentată de minutele în şir de aplauze şi de laude la adresa lor, şi, în ceea ce mă priveşte, de starea de bine şi de pace cu care am plecat de la Ateneu, convinsă de faptul că pianul va rămâne pentru mult timp de acum încolo vocea sufletului meu.

sursa foto