Celebrarea Zilei Naţionale a României îşi are originea înainte de 1918. O serie de evenimente cu răsunet pentru poporul român de-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX, concentrate în jurul aceleiaşi zile, a dus la încoronarea acesteia ca Zi Naţională. Alegerea celebrării primei Zile Naţionale îşi are multe explicaţii. Putem vorbi de un context european, dacă avem în vedere faptul că în anul 1880 Franţa a instituit prin lege 14 iulie La fête nationale, iar Bulgaria a ales data de 3 martie, când a avut loc recunoaşterea independenţei statale faţă de Imperiul Otoman prin Tratatul de la San Stefano din 1878.
A venit din munţi un vultur/ Şi ne-a zis: „Români eroi,/ Ştiu un prinţ viteaz şi tânăr/ Ce-ar veni cu drag la voi,/ Dacă vreţi vi-l daua Vodă”./ Noi cu toţii: „Să ni-l dai”./ Şi ne-a dat pe Vodă Carol,/ Într-o zi de 10 Mai (Vasile Alecsandri, „10 mai”)
În aprilie 1866, prinţul Carol de Hohenzollern Sigmaringen şi-a început călătoria spre România, o călătorie lipsită de specificul unui marş regal cu alaiuri şi trâmbiţe, ci pe ascuns, sub o identitate falsă. La 10 mai 1866 Carol a intrat în Bucureşti şi a fost proclamat domnitor, depunând jurâmântul să păzesc legile României, să-i apar drepturile şi integritatea teritorială şi rostind un discurs în care afirma: Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român […] cetăţean astăzi, mâine, dacă va trebui, soldat, voi împărţi cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea…. S-a ţinut de promisiune, luptând în Războiul de Independenţă (1877-1878), o întâmplare anecdotică spunând că, în timp ce se afla pe front, într-un schimb de focuri de tun, cu obuzele prăbuşindu-se aproape de domnitor, a rostit celebra afirmaţie: Asta-i muzica ce-mi place.
Şi-a venit vulturul iară/ Şi ne-a zis: „Popor Român,/ Eşti viteaz, de ce mai suferi/ Jugul unui neam păgân?/ Fă-te liber, dezrobeşte-ţi/ Mândra ţară ce o ai”./ Şi noi liberi ne făcurăm/ Într-o zi de 10 Mai.
Tot legată de Războiul de Independenţă este şi semnficaţia următoare a datei de 10 mai. La 9 mai 1877, în timpul desfăşurării conflictului, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a rostit în Parlament faimosul discurs: Suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă… Guvernul va face tot ceva fi în putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa. Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare. Parlamentul a votat apoi o rezoluţie prin care a proclamat, în unanimitate, independenţa ţării. A doua zi, la 10 mai, parlamentarii au mers la palatul regal, iar Carol a proclamat Independenţa de Stat a României.
Vulturul venit-a iarăşi/ Şi ne-a zis: „Popor Român,/ Aţi luptat cumplit la Plevna/ Duşi în foc de-al vostru Domn,/ Vrednic e să-l faceţi Rege/ Într-o ţară ca un Rai”./ Şi noi Rege îl făcurăm/ Tot în zi de 10 Mai.
În fine, o ultimă semnificaţie a zilei de 10 mai este dată de evenimentele din 1881. În acest an, la data de 14 martie 1881, camerele reunite ale Parlamentului au votat transformarea ţării din Principat în Regat, iar pe 10 mai, tot pe dealul Mitropoliei, unde depusese jurământul din 1866, Carol I a fost numit Rege al României.
La fel ca astăzi, de 10 mai spiritul de sărbătoare cuprindea întreaga capitală, aveau loc parade, marşuri, defilări, după un program prestabilit. Casele şi magazinele erau decorate cu flori, tricolorul flutura pe fiecare stradă, portretele regelui şi al reginei ocupau vitrinele prăvăliilor. Manifestațiile începeau în curtea Patriarhei, unde se oficia un Te Deum, iar apoi se mutau în Piaţa Victoriei, odată cu trăsura familiei regale. După-amiaza se desfăşurau programe artistice (cântece, piese de teatru, mai târziu filme). Tot după-amiaza avea loc un alt eveniment specific, Bătaia cu flori de la şosea: trăsuri decorate cu flori care străbăteau şoseaua Kiseleff erau lovite cu buchete de flori de o mulţime de oameni de pe stradă sau de la balcon, „bombardament” ce se prelungea până seara, atunci când străzile erau vopsite multicolor de nuanţele evanescente ale petalelor. Manifestarea sărbătorii reiese din cuvintele scriitorului Horia Furtuna auzite la radioul public in 1941:
În dimineaţa zilei de 10 Mai, bubuitul tunurilor din Dealul Spirii reamintea Capitalei sărbatoarea. Pe străzile şi bulevardele pe unde avea să treacă cortegiul, casele şi prăvăliile erau împodobite cu drapele. La ferestre erau flori, de balcoane atârnau covoare. Se ridicaseră arcuri pentru iluminaţia de seară. Lumea venea înţesându-se pe trotuare. De la ora 9 trupele erau eşalonate între Calea Victoriei şi Mitropolie, pe trotuarul stâng. Prin mijlocul străzii treceau numai vizitiii cu brasarde la mână. Comisarii se plimbau afectaţi şi importanţi de colo-colo, dând ţignale şi spunându-şi confidenţial glume şi amintiri de la cheful din ajun. Parada se făcea în faţa statuii lui Mihai Viteazul, iar publicul venea pe străzile Brătianu şi Colţei. Apoi venea trăsura cu principia moştenitori, iar la urmă ofiţerii de Sat Major, muzicile trupelor, şcolile de infanterie, cavalerie, artilerie şi geniu. Cortegiul se încheia cu un alt pluton de jandarmi. Pe întreg parcursul trupele prezentau armele, muzicile cântau imnul regal, lumea striga „Ura!” Şi florile cădeau din balcoane.
10 mai a fost Ziua Naţională a românilor între 1881 şi 1947, când va fi înlocuită cu binecunoscuta 23 august, ziua de aur a epocii de aur.
Zilei Naţionale de 10 mai va fi asurzit de simfonia kitschoasă orchestrată de dirijorul socialist cu şfichiuri grave de baghetă cerute de interpretarea partiturii Ziua de URA! a epocii de ură. Ziua nouă aleasă, 23 august, marchează data la care România a întors armele împotriva Germaniei naziste şi a trecut de partea Aliaţilor (Franţa, Anglia, S.U.A., URSS) în 1944, deci spre finalul celui de-al Doilea Război Mondial (Era rău cu der/die/das, dar mai rău cu davai ceas, avea să se dovedească). Tot în acea zi, mareşalul Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I, punându-se astfel capăt regimului autoritar pe care acesta îl instaurase în 1940 şi creându-se premisele revenirii la un regim democratic. Evenimentele de la 23 august ar fi simbolizat ziua eliberării României de către glorioasa armată sovietică, ziua doborârii dictaturii fasciste antonesciene de către forţele patriotice conduse de partidul comunist.[2]
Data va fi celebrată ca Zi Naţională până în 1989, într-o megalomanie progresivă care se va asemăna din ce în ce mai mult cu demonstraţiile şi paradele regimului actual de la Phenian. De fapt, instituirea cultului personalităţii în ţară îşi are originile în vizitele întreprinse de Nicolae Ceauşescu în China şi Coreea de Nord în 1971, conducătorul român fiind impresionat de simpatia pe care masele o arătau liderilor politici respectivi, Mao Zedong şi Kim Ir Sen. Astfel, în anii 1950-1960, celebrările nu atingeau dimensiunile celor ce vor urma după 1970: erau manifestaţii (fară să atingă cotele absurdului) cu lozinci, scandări, pancarte, în care portretele lui Marx, Lenin şi Stalin erau la mare cinste, se ţineau discursuri, aveau loc demonstraţii militare, cele pregătite de oamenii muncii, iar după toate acestea se ieşea la iarbă verde unde se consumau mici, bere şi se asculta muzică. Toată lumea avea zi liberă, dar nimeni nu era liber, ci majoritatea forma o sumă de voinţe constrânse să manifeste o atitudine de adorare a unui regim repugnabil. Dreptul de a lua parte la celebrări devenise, în unele cazuri, o obligaţie sub sancţiunea pierderii locului de muncă, aşa cum afirmau unele voci din acea perioadă.
Începând cu anii ’70, adorarea unui regim va fi înlocuită de adorarea salvatorilor patriei. În ierarhia noii ordini socialiste, portretele trioului Marx-Lenin-Stalin vor fi schimbate cu cele ale duetului Ceauşescu: pe stadioane, portretele lor era realizate dintr-un imens puzzle ceauşist asemănător celor pe care le vedem astăzi la meciurile de fotbal. Zeci de mii de oameni luau parte în acea perioadă la manifestaţii. Coregrafiile pregătite cu mult timp dinainte deveniseră foarte complexe. Oameni de toate vârstele, din toate sucursalele regimului – Uniunea Tineretului Comunist, Şoimii Patriei, Partidul Comunist Român – defilau semeţi în faţa conducătorilor supremi. Cântecele patriotice, Trei culori, Tineret pe şantiere, Cutezător fiu al poporului, ridicau spre cote intangibile mândria din sufletele nomenclaturii. Nici cele ale proletariatului nu rămâneau pe tărâm tangibil odată cu discursul înălţător al preşedintelui acompaniat de aplauze şi ovaţii la fiecare minut.
Asta-i muzica ce sigur nu i-ar fi plăcut lui Carol I, muzica poporului contrâns să închine panegirice unui şef de stat cu 4 clase, fost cizmar, cu ani de închisoare în spate şi cu strămoşi daci şi mai în spate. Dar probabil Carol ar fi fost mult mai supărat pentru un alt record istoric (gafă istorică, mai potrivit) pe care l-a stabilit preşedintele, acela de a fi primul preşedinte care poartă în mâini sceptrul – simbol al monarhiei, pe care l-a primit odată cu funcţia prezidenţială creată pentru el în 1974. Un comic de situaţie, dar tragic, grotesc, care exprima totuşi un adevăr la fel de tragic prin prisma altui element monarhic, şi anume dacă ne gândim că remarca lui Ludovic al XIV-lea, L’etat c’est moi, se putea aplica şi la situaţia societăţii româneşti de atunci. Faptul nu a rămas nesancţionat, întrucât Salvador Dali i-a adresat în scurt timp o telegramă preşedintelui cu o evidentă nuanţă ironică: Apreciez profund actul dumneavoastră istoric de instituire a sceptrului prezidenţial. Toate acestea pentru a scoate în prim-plan cui i se adresau zecile de mii de români la fiecare 23 august.
Se observă din cele arătate că în loc să celebreze o Zi Naţională raportându-se la semnificaţia ei istorică, să adapteze manifestaţiile de aşa natură încât să iasă în vedere conotaţia acesteia, să redea specificul zilei (cum sunt astăzi, spre exemplu, serbările ţinute la Alba-Iulia), regimul impus după 1947 a denaturant această stare de normalitate, transformând Ziua Naţională într-un mijloc de propagandă pentru regim şi conducători. O sărbătoare plină de viaţă, de culori şi emoţii (spontane), a fost şi ea afectată de o idee de bază a regimului: constrângerea.
1989 a fost anul ultimelor serbări de 23 august. În 1990, Parlamentul a decis prin Legea 10 că noua Zi Naţională a Romaniei va fi 1 decembrie, fară a se motiva această alegere. O explicaţie pentru care nu s-a revenit la 10 mai o are autorul Neagu Djuvara. Având în vedere conotaţiile importante ale obţinerii independenţei, istoricul aderă la opinia că Ziua Naţională a României ar trebui să fie 10 mai, iar alegerea de către Parlament în contextul din 1990, când aceasta a fost stabilită prin lege, are drept cauză temerea legată de asocierea acestei zile cu familia regală. La polul opus se poate spune că în contextul în care revenirea la monarhie după 1989 părea un deziderat nerealizabil, alegerea datei de 1 decembrie e mai adecvată în această ipoteză decât 10 mai. Într-adevăr, 10 mai rămânea legată de obţinerea independenţei, dar până şi aceasta are o nuanţă regală, regele (domnitor la acea vreme) fiind acela care a proclamat independenţa.
În continuare, colegii mei o să vă împărtăşească gânduri legate de actuala Zi Naţională. 1 Decembrie frumos să aveţi!
[1]http://stiri.tvr.ro/10-mai-sosirea-lui-carol-independenta-si-regatul_44257.html
[2]http://www.hotnews.ro/stiri-esential-9895025-23-august-sarbatoare-nationala-interpretari-scandaloase.htm