Teatru magic. Intrarea nu e permisă oricui. Numai pentru nebuni.

Literele se proiectau multicolore, amestecate, apărând şi dispărând de pe suprafaţa vechiului zid verde-cenuşiu. Harry Haller le-a privit răbdător, curios şi calm, desluşindu-le jocul, capriciile, misterul. O dată îndepărtată cortina, maiestuoasa şi impozanta scenă a lumii avea să i se înfăţişeze treptat, dezvăluindu-şi rând pe rând rănile şi splendorile, tristeţile şi bucuriile vremelnice culminând cu revelaţia ultimă – aceea că fiinţa umană se poate salva prin umor. Omul – marele Căutător ¬ era invitat, iată, să ia parte la neobosita aventură în care e antrenată fiinţa umană prin însăşi esenţa ei; lui Harry nu îi rămânea, aşadar, decât să se aşeze faţă în faţă cu sine şi să aştepte până când fragilul, dar atât de necesarul echilibru al fiinţei umane avea în cele din urmă să se înfăptuiască. Ideea omului care se depăşeşte pe sine, echivalentă cu grandiosul şi monumentalul portret construit de Friedrich Nietzsche Supraomului – este preluată şi de Hermann Hesse, care îi imprimă însă o cu totul altă înfăţişare. Prea omenesc-ul nietzschean devine acum imperioasă necesitate, căci altfel omul ar sfârşi măcinat până la istovire de propriile contradicţii şi limite, de fiinţele antagonice ce sălăşluiesc în el dintotdeauna, de neobositele, nesfârşitele lupte ce se dau în interiorul lui.

În Lupul de stepă Hesse conturează magistral o cale de salvare a sinelui: căutarea echilibrului, a măsurii în tot şi în toate.

Cum să nu fiu un lup de stepă şi un sihastru jerpelit în mijlocul acestei lumi, când din toate ţelurile ei nu împărtăşesc niciunul, când bucuriile ei mă lasă rece!

Harry Haller, figura centrală a romanului, este un personaj dual şi complex, o natură problematică şi problematizantă ce pune sub semnul întrebării veridicitatea a tot ceea-ce-este. Singurătatea lui e alienantă, aproape patologică: deşi îşi iubeşte libertatea mai mult decât orice, ajunge să constate că libertatea lui era de fapt moarte, că rămăsese singur, că lumea îi dădea pace într-un mod îngrijorător […]. Condamnă materialismul şi mecanismele de funcţionare ale lumii moderne, respinge industrializarea şi consecinţele ei asupra societăţii şi detestă modul de viaţă al burgheziei ultracorecte şi ultraplicticoase, ale cărei locuinţe impecabil întreţinute le apreciază însă. Religia, patria, familia ori statul – repere ale oamenilor din ultimele secole şi extinderi ale formelor de apartenenţă socială instinctuală –, ajung să nu mai aibă nicio valoare pentru acest personaj atât de complex construit, care demontează cu luciditate şi cu dispreţ ipocrizia şi convenţionalismul contemporanilor; de pildă, după ce participă la o înmormântare, declară scârbit: Nu, la groapa mea nu va avea ce să caute nici una dintre păsările acestea mortuare cu sutana şi cu bâlbâiala lor creştino-sentimentală. Mentalitatea conformistă, exaltarea naţionalistă şi discursul războinic al oamenilor politici ai epocii, alături de mecanicitatea şi mecanicizarea actelor umane – toate acestea îi repugnă.

 Lupul de stepă e un animal rătăcit într-o lume străină şi neînţeleasă, un animal care nu-şi mai află nicăieri sălaş, aer şi hrană.

lupul de stepăÎntreg romanul lui Hesse este construit pe antinomia om-lup. În realitate, omul şi lupul se află mai degrabă într-un raport dihotomic, fiind părţi ale aceluiaşi întreg, elemente aflate într-un permanent conflict ce alcătuiesc acelaşi individ, aceeaşi existenţă. Harry Haller umbla pe două picioare, purta îmbrăcăminte şi era om; cu toate acestea, natura lui interioară, psihologică nu revela decât un singuratic lup de stepă. Nu se ştie dacă Harry Haller era cu adevărat lup, dacă fusese transformat cândva prin farmece din lup în om, ori dacă el se născuse, fireşte, om – dăruit însă cu sufletul unui lup de stepă. Cert e că între cele două naturi ale sale s-a stabilit, încă de la început, o relaţie antagonică: se urau de moarte, fără contenire, aşa încât existenţa unuia nu aducea decât suferinţă celuilalt. Aşa cum biografia scriitorului e marcată de un punct de cotitură – Primul Război Mondial–, tot aşa şi personajul Harry Haller, alter egoul lui Hermann Hesse, cunoaşte un asemenea moment-cheie în evoluţia sa. Într-o perioadă de zbuciumată trăire lăuntrică, la Vulturul Negru, o cunoaşte pe Hermina. Aparent două firi opuse, două personalităţi cu totul diferite, cei doi nu sunt, în fapt, decât o reflectare a unuia în celălalt. Natură complexă şi plină de profunzime, Hermina este însă volubilă, expansivă şi capabilă de a valorifica în propria-i existenţă orice fapt de viaţă, orice experienţă susceptibilă de a o modela, de a o iniţia în fascinanta artă a fiinţării omului în lume. Pentru Harry această femeie a reprezentat o punte între două lumi, un imbold de a părăsi universul acela dureros şi sinistru al tenebrelor şi de a trece într-un spaţiu al ironiei şi al spiritului ludic, al aventurii şi al experimentării.

În fond, oamenii ar trebui să-şi fie reciproc oglinzi, să-şi răspundă unul altuia, să-şi fie ecou […]

Hermina se transformă în imaginea din oglindă a lui Harry, iar fermecătorul teatru magic improvizat de prietenii săi va deveni pentru Harry asemenea unui purgatoriu – topos al suferinţei şi purificării: lupul de stepă se vede pe sine, ca într-o oglindă, îşi vede viaţa descompusă în mii de fărâme, este iniţiat şi devine în sens ontologic, pentru ca în cele din urmă să se izbăvească. O izbăvire mult aşteptată şi tulburătoare, care nu îl salvează însă pe deplin : Harry va fi mustrat pentru faptul de a-şi fi luat prea în serios propria existenţă, de a-şi fi asumat prea conştiincios fiinţarea în acest univers al limitelor. Aceasta, din cauza actului său ultim – uciderea Herminei în teatrul magic –, act care ar putea avea şi semnificaţia izbăvirii sinelui, întrucât Harry se transformă, devine altcineva, încetând a mai fi lupul sălbatic, brutal, cel pe care sfâşietoarea neputinţă de a-şi găsi echilibrul îl adusese până în pragul sinuciderii. În teatrul magic, Harry Haller descoperă o nouă şi provocatoare lume în care el, înrăitul şi singuraticul lup de stepă de odinioară, se umanizează treptat, urmând calea ce duce către fragilul echilibru al fiinţei. Harry înţelege că această fiară întunecoasă, feroce şi sălbatică, înrădăcinată în sufletul fiecărui om poate fi ucisă prin râs, prin umor, iar orice umor de calitate începe prin aceea că nu-ţi mai iei în serios propria persoană. Confruntat cu o lume nebună, în care voluptăţii trăirii îi urmează mai mereu dureri sfâşietoare şi contradicţii de neîmpăcat, omului nu îi rămâne, în fond, decât să râdă. Să râdă, spre a nu plânge, precum eroii lui Beaumarchais.

Mulţi dintre noi, oamenii timpurilor moderne, ne regăsim poate în această paradigmă, în formula care defineşte deopotrivă omul umanizat (prin raţiune, prin simţire, prin cultură) şi omul instinctual, sălbatic, care se opune tiparelor şi conformismului – omul în stare nesublimată, brută. Esenţială este şi perioada în care apare cartea – cea interbelică (1927). Consecinţele războiului asupra vieţii oamenilor încă puteau fi văzute: teama, instabilitatea, efectele brutalizării individului şi a societăţii pot fi, aşadar, privite drept cheie de interpretare a fascinantului şi răscolitorului univers conturat de scriitorul german.

 S-a pus, în critica literară şi nu numai, întrebarea binevenită, de altfel, referitoare la finalitatea demersului literar al lui Hermann Hesse. Exaltă acest roman viaţa, existenţa firească a omului în datul lui fundamental, arătând orbirea şi nefericirea generate de fiinţarea exclusivă în sfera abstractului, a intelectului? Dacă da, se întreba Mario Vargas Llosa de ce a devenit el, prin procesul receptării literare, un manual pentru sihaştri şi mizantropi? Răspunsurile la această întrebare rămân încă nedesluşite.[1]

Lupul de stepă este o carte tulburătoare şi plină de farmec. O carte în care Mozart e transformat într-un delectant partener de dialog al lui Harry Haller, devenit ipostază livrescă a scriitorului german căruia, în 1946, îi era decernat Premiul Nobel pentru Literatură. O carte în care cititorul îi regăseşte cu încântare pe Nietzsche ori pe Dostoievski, de pildă, cu ale lor căutări şi neîmpăcate contradicţii. O carte greu de digerat, dar tămăduitoare.

Titlu: Lupul de stepă
Autor : Hermann Hesse
Editura: RAO International
Anul apariţiei: 1927
Ediţia de faţă : 1955
Traducător: George Guţu
Pagini: 220

Daniela Stanciuc este studentă în anul I la Drept, în Iaşi. O pasionează literatura, istoria, antropologia şi tot ceea ce ţine de registrul pe care îl abordează ştiinţele umaniste, în general. O atrage diversitatea culturală şi a mentalităţilor şi consideră că mediul ideal dezvoltării şi evoluţiei omului e cel cultural.


[1]http://cititordeproza.ning.com/group/clubdelectura/forum/topics/mario-vargas-llosa-metamorfozele-lupului-de-stepa

sursa foto: 1, 2