de Maria Ion

Primul vot are în spate cam cinci ani de aşteptare a dreptului de a putea schimba ceva. Cinci ani în care am crescut mult, am trecut prin faze de repugnare, tristete şi dezamăgire în ceea ce priveşte politica. Entuziasmul vârstei de 13, 14 ani a unui copil care încearcă să înțeleagă cu ce se mănâncă asta şi care crede cu ardoare în democraţie şi mai ales în puterea votului a început din păcate să cadă odată cu actele ce îmi dovedeau contrariul opiniilor mele.

Am văzut oameni mergând la vot, zicând clar „NU” preşedintelui actual şi ignoraţi din cauza procentelor de prezenţă la vot, am văzut şi participat la proteste unde răspunsul clasei politice era doar aşteptarea momentului în care oamenii aveau să obosească şi să plece acasă.

Însă cel mai trist a fost modul în care vedeam influenţa politică asupra educaţiei mele. Conducerea multor unităţi de învăţământ este stabilită politic, avem legi fără niciun sens, buget alocat prea mic, profesori nedeterminaţi să mai predea, elevi care nu mai cred în nicio forţă a statului şi care aleg deseori să rămână indiferenţi.

Eu sunt voluntară de doi ani şi sunt genul de persoană activă, care se implică şi e mereu informată. Ai mei discută des despre politică așa că am încercat să ţin pasul cu ei. Dezamăgirea a fost mare. Aflasem în clasa a VI-a noţiuni generale despre politică în cadrul orei de educaţie civică şi suna ca o forma aproape perfectă de organizare statală. Însă orice joc, indiferent de cât de bine este gândit, se schimbă atunci când jucătorii aleg să nu respecte regulile, să fure, să sfideze sau să îşi urmărească interesele personale. Dezgustarea de a afla diverse cancanuri penibile din lumea politică, de a vedea cum cei ce ies în faţă sunt doar niște marionete sau cum minciuna e literă de lege a făcut din politică un subiect în fața căruia am închis orice fel de uşă de curiozitate sau interes.

Indiferenţa s-a oprit odată cu începerea campaniei electorale din acest an. Gena de cetăţean democrat mă împingea să votez. Am aşteptat momentul lansării candidaturilor şi recunosc că am fost dezamăgită, şi pe parcurs scârbită, să văd poate cea mai deplorabilă campanie electorală. Am căutat, m-am informat şi într-un final mi-am ales candidatul preferat. Parte importantă a acestui proces au fost familia şi grupul de prieteni. Tinerii se împart în trei categorii: cei total neinteresaţi, cei implicaţi şi cei care votează, dar mai mult din auzite.

Presupun că ne este clar tuturor de ce sunt tinerii dezinteresaţi de politică, doar au avut grijă domnii politicieni să le ofere destule motive şi argumente. Cei implicaţi sunt cei care au ales totuşi să observe, ca mai apoi să dezbată şi să îşi susţină ideea în grup. Ultima categorie este, din fericire, cea cu cei mai puţini reprezentanţi. De exemplu, știu foarte puţini colegi sau prieteni care voteaza cu domnul Ponta, iar punctul lor comun este invariabilul şi unicul răspuns la întrebarea: De ce îl votezi pe el? Ei răspund simplu: Pentru că aşa vreau, aşa e mai bine, să nu iasă Iohannis. Sunt cei care nu participă în general la discuţiile noastre pentru că nu au niciun argument valabil, doar sentimentul că ştiu ei mai bine. Din păcate, de multe ori am oftat, zicând eh, oricum o să iasă Ponta, aşa e aranjat, dar asta nu ne face să tăcem din gură, să nu credem că putem alege să avem o Românie mai bună. Din contră, credem în continuare că votul nostru chiar va conta, dar ca să conteze trebuie să investim 3 minute din timpul nostru în viitorul ţării.

Pe 2 noiembrie am ţipat în cel mai inteligent mod. Am votat. Am mers împreună cu ai mei, iar în maşină nu am vorbit deloc despre politică. Nu m-au întrebat cu cine o să votez, nici eu pe ei. Mi-au spus că asta trebuie să fie în totalitate alegerea mea şi aşa a şi fost. Acolo am fost puţin stângace, nu ştiam exact ce trebuie să fac, dar am primit toate informaţiile de care aveam nevoie. M-am simţit încrezătoare că votul meu a căzut, sper eu, într-o cutie plină de decizii raţionale.

Sper ca votul meu să facă din România o ţară din care să nu vreau sa plec şi în care momentan mă încăpăţânez să rămân. Fac asta pentru că iubesc Romania, o iubesc pentru natură, tradiţii, oameni frumoşi, pentru că are Braşov, are bunici inimoase şi familii. O ţară frumoasă merită condusă bine, merită o economie funcţională (aş avea o plăcere imensă să îi pot demonstra schematic domnului Ponta cum creşterea pensiilor odată cu scăderea taxelor nu are cum să facă economia să meargă), merită un sistem de educaţie şi de sănătate pus la punct, merită să fie condusă cu cap.

sursa foto: (c) Maria Ion