Șansa pe care ne-o oferă Filmele de la Cannes aduse la București și inițiatorul acestui eveniment, Cristian Mungiu, este de fiecare dată copleșitoare, deoarece putem lua astfel parte, timp de o săptămână, la difuzarea câtorva filme alese și premiate, ce spun mai mult decât o poveste.
Exemplul pe care îl dau aici, Leviathan, constituie un manifest și câteva momente de reculegere pentru o situație de fapt pe care regizorul Zviaghințev și scenaristul Neghin o contestă.
Astfel, am văzut în seara premierei românești a filmului Leviathan o sală plină, cu oameni stând și pe jos, cu speranța unui film de calitate. La ieșire, am găsit și oameni nemulțumiți, unul chiar mărturisind vecinului, la coada nesfârșită de oameni, că gata, nu mai are încredere în omul care i-a recomandat filmul ăsta, după ce și cu cel din urmă o dăduse-n bară. Una peste alta însă mie mi-a plăcut sau, mai bine zis, pe mine m-a mișcat.
Filmul lui Andrei Zviaghințev pune accentul mai degrabă pe imagine decât pe cuvânt, acestea însă apărând la locul potrivit, pentru a explica mai bine ceea ce se vede cu ochiul liber (și se vede îndeajuns). Începe cu imagini dintr-un orășel în decadență din peninsula Kola, la marginea căruia se află și scheletul uriaș al unei balene; în final, sunt reluate aceste motive, dar se pune accentul pe imaginea Oceanului Arctic, care străbate uscatul cu forță. Pe parcursul filmului, întâlnim povestea (destrămării) unei familii formate din Colea, Lilia și fiul lor, Roma. Această familie se confruntă cu o serie de factori externi care o distrug succesiv și felurit. Sunt importanți factorii de distrugere, căci descriu o imagine de ansamblu a societății rusești contemporane, scenariul fiind inspirat din întâmplări reale din Rusia. În același timp, spectatorului îi este sugerat un scenariu din viața lui Iov, dar fără final, suspendat chiar în momentul pierderilor. Caracteristica ironică a filmului este sugerată și de scurtele momente când personajele râd fără motiv întemeiat, ca niște smintiți, sau de motivul uzat în mod constant – votca –, ce face ca personajele să pară în transă, nu într-o viață normală, rațională.
Orășelul în care se petrece acțiunea este unul în ruină, rămas totuși semiindustrial, angajat într-o ierarhie socială ce acaparează suflul acestuia. Muncitorii, simple ființe umane fără putere de decizie, sunt educați de preoți, care predică Adevărul (Dumnezeu nu sălășluiește în putere, ci în adevăr, predică preotul la slujba din final, citându-l pe Alexandr Nevski, sau Adevărul e moștenirea lui Dumnezeu) și cucernicia, aceiași preoți consiliind și colaborând cu politicienii (Dacă deții putere, rezolvă-ți problemele pe teritoriul tău, îi recomandă preotul primarului Vadim). Aceștia din urmă sunt păpușarii societății, semizeii acțiunilor esențiale zilnice. Ei manevrează toate afacerile de succes și fac orice pentru a-și atinge scopurile.
La final, un călugăr, vădit afectat de drama lui Kolea, îi spune că nu poți prinde leviathanul cu undița. Acesta pierduse totul. Avea să primească în continuare 15 ani de pușcărie. Nu vă spun mai multe despre firul acțiunii, pentru că puteți încă urmări filmul sâmbătă, 15 noiembrie, ora 22:45, la Cinema Elvire Popesco. Atât mai spun – Leviathan se termină cu clopotele ce anunță sfârșitul slujbei într-un ținut aproape halucinant, la granița dintre Oceanul Înghețat și un orășel în ruine, umbră a celei mai mari țări a lumii.
Mai multe informații despre Festival găsiți aici.