Meseria de profesor într-o şcoală generală din România este o adevărată provocare. Problemele cu care se confruntă sistemul de învăţământ românesc sunt notorii, iar soluţiile par din ce în ce mai îndepărtate. Într-un climat nu tocmai relaxat, îşi desfăşoară activitatea cu pasiune şi responsabilitate profesori care nu renunţă să creadă că şi copiii care învaţă în România au dreptul la un viitor mai bun. Ştefania Voicu este profesor de istorie în Bucureşti. Spune despre ea că se supără greu şi că îi trece repede, calităţi potrivite pentru un profesor. Pasionată de istorie şi mereu cu zâmbetul pe buze, Ştefania vorbeşte cu luciditate despre problemele sistemului de învăţământ românesc, dar şi despre bucuria de a fi profesor.

Cum ai caracteriza experienţa ta de profesor în sistemul de învăţământ preuniversitar din România?

Sunt profesor la gimnaziu, clasele V-VIII, la mai multe şcoli din Bucureşti. Am participat prima dată la concursul de titularizare în 2007, când am terminat facultatea, însă nu a fost să fie atunci anul potrivit pentru mine în învăţământ, pentru că m-am mutat din Constanţa în Bucureşti. După mai multe experienţe de muncă, am ajuns să mă întorc la prima mea dragoste, şi anume învăţământul. În 2013 am dat din nou examenul de titularizare şi am obţinut post la două şcoli din Bucureşti. Nu mi-am dorit liceu pentru că mi se pare că cei mici încă mai au entuziasm şi sunt motivaţi să înveţe. Mi-a plăcut foarte mult experienţa. Mi-am dat seama că asta îmi doresc să fac, pentru asta sunt făcută. Mi-a fost mai greu anul acesta pentru că a trebuit să renunţ la şcolile pe care le aveam şi să merg la altele, dar am întâlnit şi acolo copii la fel de frumoşi, la fel de entuziasmaţi. Mă bucur să găsesc copii care încă îşi doresc să înveţe şi care contrazic părerea generală că nu se mai face şcoală, copiii nu mai învaţă sau nu mai sunt la fel de deştepţi. Sunt copii care au foarte mult potenţial, trebuie doar investită puţină încredere în ei şi chiar sunt mult mai precoce decât eram noi şi pot ajunge la performanţe. Nu cred că e timpul pierdut pentru generaţiile următoare.

Ai recomanda experimentarea în câmpul muncii sau păstrarea unei linii foarte clare după finalizarea studiilor?

Joburile diferite în mai multe domenii te pot avantaja, în sensul că oamenii îşi dau seama că ai capacitatea de a te adapta şi că poţi îndeplini mai multe tipuri de sarcini, dar pe de altă parte te pot trage înapoi, în sensul că nu ai constanţă în ceea ce faci şi asta nu dă prea bine. Dar eu am vrut să experimentez pentru că nu am vrut să ajung în învăţământ la o anumită vârstă şi să am regrete.

Eşti de un an profesor în preuniversitar. Cum ai caracteriza sistemul de învăţământ?

Sunt o persoană foarte calmă şi răbdătoare. Sistemul mi-a creat multe obstacole, nu mi-a dat motive să-l laud, în sensul că se iau măsuri fără să se testeze. România are încă prostul obicei de a importa nişte lucruri care merg afară, dar care nu se pot implementa la noi pentru că încă nu am ajuns la un nivel de dezvoltare care să ne permită preluarea unui model străin. Şi nu mă refer la capacitatea sau la nivelul intelectual al profesorilor sau elevilor, ci la organizarea sistemului de învăţământ, care este foarte proastă. Un exemplu este sistemul de rotire a profesorilor de la o şcoală la alta, care creează instabilitate. Fiecare profesor are stilul lui de a preda, iar copiii se obişnuiesc cu el, cu acea persoană. Investesc sentimente, şi profesorii către elevi, şi elevii către profesori. Dacă distrugi relaţiile care se creează, copilul îşi pierde interesul pentru materia pe care o studiază. Victime ale acestui sistem sunt şi profesorii, care, oricum descurajaţi de aspectul financiar, îşi pierd entuziasmul odată cu aceste mişcări de la o şcoală la alta. Pe de altă parte, problemele financiare devin un obstacol şi pentru şcoli, pentru că nu sunt suficient finanţate pentru a oferi condiţii optime de desfăşurare a procesului educaţional. Nu se investeşte deloc în oameni. Se creşte numărul de copii la clasă ca să scadă norma profesorilor. Profesorii încep deja să-şi piardă răbdarea şi să renunţe la sistemul de învăţământ, deşi poate pentru asta sunt făcuţi. Cât de mult poţi să înduri? Am întâlnit oameni care dau, de exemplu, examenul de titularizare de 14, 15 ani. Am avut colegi care au susţinut examenul şi sunt aproape de vârsta pensionării. Plus sistemul de notare şi modul în care sunt organizate aceste examene. Sunt foarte multe probleme la care nu se gândeşte nimeni, iar destinatarul final al procesul educaţional, adică elevul, nu este luat în considerare în niciuna dintre modificările pe care sistemul le tot operează. Cred că de-aici pornesc toate problemele, şi de sistem, şi ale oameniilor pe care îi aduci în sistem. Până la urmă, cred că se doreşte o politică de îndobitocire a naţiei. Asta e, ne ascundem după deget degeaba.

Părerea faţă de sistemul de învăţământ românesc este una împărţită, însă tendinţa este una negativă. De unde porneşte această abordare?

Este un rezultat al manipulării mass-mediei, care caută să facă audienţă prin promovarea scandalului, iar la noi, în afară de sex şi scandal, nu prea ai cum să faci audienţă pentru că acesta a ajuns să ne fie nivelul. Un exemplu de manipulare este examenul de titularizare. Este vorba despre oamenii care intră în sistem pe baza acestui examen. Sunt de părere că subiectele sunt date şi corectate astfel încât să confirme ceea ce mass-media urmăreşte să promoveze, că oamenii sunt într-adevăr slab pregătiţi. Ori nu cred că aşa se pune problema. Mass-media prezintă procentajul candidaţiilor care nu au promovat, dar nu se uită şi cât la sută au luat peste şapte şi nu au post. Vor să predea şi nu au unde. De asemenea, se spun multe despre oamenii care intră, dar nu vin în sistem şi nu vin la repartizări să vadă cum se desfăşoară şi care e nivelul de umilinţă pe care profesorul îl îndură. Poate ar fi mai bine şi mai indicat dacă mass-media ar trata şi aceste probleme şi nu ar alerga după scandal/senzațional.

Ştefania VoicuŞi, cu toate astea, de ce ai recomanda unui tânăr să intre în învăţământ?

Aş recomanda pentru că, dacă este într-adevăr ceea ce îţi place să faci, nu simţi că este o muncă. Făcând comparaţie cu experienţele mele anterioare, veneam acasă destul de deprimată pentru că nu îmi plăcea ceea ce făceam, îmi afecta foarte mult starea de spirit. Problema era că o afectam şi pe a celor din jur şi chiar nu mă simţeam în largul meu. În învăţământ îmi place pentru că nu simt că muncesc. Muncesc foarte mult, dar nu simt lucrul acesta. În al doilea rând, să lucrezi cu tinerii este foarte plăcut pentru că ai ocazia să vezi câte idei au şi cât sunt pasionaţi. Descoperi tineri care vor să schimbe lumea şi pe care îi poţi ajuta.

Eşti implicată şi în acţiuni extracurriculare. Cât de importante sunt pentru pregătirea copiilor?

Extrem de importante. Deşi este o muncă sisifică pentru că ai de făcut multe documente şi hârtii, am insistat foarte mult pentru astfel de activităţi. Eu am acţionat ca un adevărat vânător de astfel de concursuri pentru că mi se pare extrem de importantă pentru elevi experienţa dobândită în urma participării la astfel de acţiuni. Mulţi dintre profesori spun că nu merg la concurs cu un elev sau altul pentru că este prost şi îi face de râs. Mi se pare o concepţie greşită pentru că eu am avut nişte rezultate foarte bune de la copii consideraţi foarte slabi, în sensul că, atâta timp cât le-am acordat încrederea mea şi i-am pregătit, au înţeles că e important pentru mine ca ei să reuşească, dar şi pentru ei, pentru stima de sine. Am observat la toate concursurile la care am participat cu elevii că ei au apreciat încrederea pe care le-am acordat-o, chiar dacă rezultatele poate nu au fost dintre cele mai bune. S-au bucurat foarte mult de experienţă, au văzut cum trebuie să se comporte în afara sălii de curs, la examene importante, pentru că şi concursurile sunt un fel de examen. Peste tot unde am putut i-am dus şi mi se pare deosebit de important pentru formarea lor ca oameni. Nu e vorba neapărat despre dobândirea de cunoştinţe, ci despre formarea caracterului.

Ai fost cu mai multe burse în străinătate. Care sunt diferenţele calculate în abordarea unui sistem de învăţământ?

Am studiat în Franţa şi în Grecia, însă am cunoscut doar sistemul din Franţa. În Grecia a fost o bursă diferită, în urma căreia nu am luat contact cu sistemul de învăţământ de acolo. În Franţa, când am fost să studiez, mi-am dat seama că românii au adoptat modelul francez. Adică nu am observat mari diferenţe. Am întâlnit şi în Franţa profesori buni, dar nu pot să zic că erau mai buni decât ce am avut în ţară. În România eu chiar am făcut carte la Universitate, carte care mi-a servit şi în Franţa. Am realizat că nu este vorba despre o diferenţă de capacitate, ci mai degrabă de perspectivă şi organizare a sistemului.

Ştefania Voicu

A absolvit Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice din Constanţa în anul 2007, specializarea Istorie, iar la sugestia doamnei Livia Buzoianu, mentorul ei, a urmat cursurile de masterat în cadrul Facultăţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti. Consecventă din fire, s-a înscris în 2009 la cursurile doctorale ale aceleiaşi facultăţi, iar în septembrie 2012 şi-a susţinut teza. Este pasionată nu doar de istorie, ci şi de studiile clasice, iar specializarea în istorie antică i-a permis să se aventureze un pic şi în filologia clasică.

În prezent este profesor de istorie la mai multe şcoli din Bucureşti: Şcoala Gimnazială nr. 131, Şcoala Gimnazială „Maria Rosetti”, Şcoala Gimnazială „I.G.Duca” şi Şcoala Gimnazială nr. 77.

surse foto: Ștefania Voicu – arhiva personală