Foarte mulți oameni adoră să călătorească, să descopere locuri noi. Așadar, de fiecare dată când au ocazia, pleacă, de obicei, cât mai departe de localitatea natală. Mulți bucureșteni aleg ca destinație o țară exotică, plictisiți, probabil, să vadă mereu în fața ochilor aceleași clădiri. Dar oare câți dintre ei cunosc cu adevărat istoria propriului oraș? Atunci când ajungi în capitală, te îndrăgostești, iremediabil, de acest București pe care alții îl ignoră. Cel puțin asta am pățit eu: m-am plimbat pe străzile capitalei, care era pentru mine „Lumea Nouă”, și aș fi vrut să am lângă mine un ghid care să îmi povestească, rând pe rând, istoria fiecărei clădiri în parte și să îmi spună ce oameni au mers în trecut pe străzile pe care eu abia atunci le descopeream. Din păcate însă cu cât te plimbi mai mult prin oraș, cu atât te întristează starea de degradare în care se află multe clădiri din Micul Paris. Și mai tristă mi se pare lipsa de acțiune a oamenilor, nepăsarea fața de propriul oraș, de propria istorie până la urmă.
Case și oameni din București, cartea apărută în două volume la Editura Humanitas în 2012 (ediția a II-a) și semnată de Andrei Pippidi, reunește seria de articole apărute în Dilema Veche în perioada august 2006 – august 2011, în rubrica SOS București.
Este menită să scoată la lumină nu doar istoria orașului, ci și neregulile, neglijența autorităților și nepăsarea oamenilor care privesc cum clădirile cu valoare istorică sunt lăsate de izbeliște, Dan C. Mihăilescu remarcând foarte bine faptul că autorul nu ține să încânte, ci să atenționeze.
Am observat prima dată cartea în vitrina unei librării, în drumul spre facultate, iar numele autorului a fost cel care mi-a trezit interesul în primul rând. Puteam asocia cuvintele din volum cu chipul și vocea domnului profesor, iar acest lucru mi se părea fascinant. Dar, nu în ultimul rând, știam că în curând aveam să mă prezint în fața dumnealui și speram că o astfel de lectură mă va scăpa de emoții. Nu cunoșteam multe despre București, așa că am citit fiecare pagină cu interes. Am conștientizat atunci propria mea nepăsare față de tot ce mă înconjura. Mereu pe fugă, priveam diferite nimicuri la modă, dar uitasem să admir frumusețea clădirilor din trecut.
Andrei Pippidi s-a născut la 12 martie 1948, în București, fiind fiul lui Dionisie Pippidi și nepotul lui Nicolae Iorga, pe linie maternă. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității București, devenind din 1990 cadru didactic al acesteia. De asemenea, a primit în 1983 Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei și a fost distins de statul francez cu Ordre des Arts et les Lettre în grad de cavaler. În perioada 1997-2001 a fost președinte al Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice.[1]
Primul volum al lucrării este alcătuit din articolele apărute în perioada august 2006 – august 2008. Fiecărei case, mai mult sau mai puțin cunoscute, i se face o scurtă descriere, o prezentare din punct de vedere istoric a zonei și a oamenilor ce au locuit acolo, autorul sesizând, totodată, neregulile ce ar trebui rezolvate. Cartea debutează cu prezentarea casei unui profesor de pe vremuri (paginile 8-9), Pompiliu Eliade (1869-1914), care a predat literatură franceză la Universitatea din București și a studiat la arhivele din Paris, urmărind activitatea tinerilor pașoptiști români. Andrei Pippidi trage un semnal de alarmă, în urma solicitării unei cititoare cu privire la această casă ce a fost vândută nu se știe cui și despre care nu se știe dacă poate fi considerată monument istoric.
O altă casă, de data această mai cunoscută publicului larg, este casa deținută în prezent de omul de afaceri George Becali, o splendidă casă în stil franțuzesc, căruia Andrei Pippidi nu îi prevestește un viitor prea străluit:
Câte un crucifix sau câte o icoană vor decora pereții, din pietatea demonstrativă, gălăgioasă, a proprietarului. Dar cel mai rău ar fi dacă, pentru a fi pe placul noilor stăpâni, s-ar pune termopane la ferestre și s-ar mai adăuga și alte inovații. Parcă văd în grădină pitici, lei și vulturi din ghips, din cei care se vând la marginea șoselei pe DN1.[2]
Istoricul nu putea să nu menționeze, mai devreme sau mai târziu, casa din Buzești, unde se mutase, în chirie, în 1906, Nicolae Iorga. Autorul povestește că la sfârșitul anilor ˈ80 un proiect de lărgire a străzii amenința casa cu pricina. Proiectul nu s-a mai realizat, însă acest lucru nu însemna că locuința nu mai era în pericol. Andrei Pippidi menționează că atenționase autoritățile cu privire la acest monument istoric, dar că nu a primit niciun răspuns:
I-am scris primarului, care nu era altul decât actualul președinte, pentru a-i atrage atenția asupra zonei de protecție pe care legea o impune în preajma unui monument istoric. Această calitate a casei este acum evidențiată de placa pusă pe fațadă, cu o inscripție pe care mi se pare că am dictat-o chiar eu. La protestul meu n-am primit nici un răspuns.[3]
Autorul își continuă seria de articole reunite în acest prim volum scriind despre plăcuțele ce lipsesc de pe clădirile cu valoare istorică, despre diferite case aflate în pericol, precum Casa lui Spiru Haret, despre parcuri, străzi; despre nepăsare, neglijență, dar, din fericire, și despre mici reușite:
Dacă, din când în când, aș avea de spus, ca astăzi, ceva despre eforturile de a apăra trecutul orașului, am câștiga încredere în viitor.[4]
Cel de-al doilea volum ne dezvăluie, prin articolele apărute în perioada august 2008 – august 2011, capitala văzută de călătorii străini care nu au rămas indiferenți la ce au văzut. De pildă, ni se prezintă, la un moment dat, relatările de călătorie ale sociologului belgian Emile de Laveleye:
În România el venise în vara anului 1884, de la Giurgiu, cu Orient-Expressul, a ajuns la București, care-i „face o impresie foarte plăcută, fiindcă oamenii nu sunt prea îngrămădiți unii peste alții” […] Vizitele pe care domnul de Laveleye le-a făcut în lumea politică au fost la D.A. Sturdza, ministrul de Externe, și la P.S. Aurelian, ministru al Cultelor și Instrucțiunii, doi intelectuali distinși. […] La ceai, la dna Sturdza (Zoe Cantacuzino), i s-a vorbit despre Carmen Sylva și opera sa literară, pe când discuția cu soțul ei a avut ca subiect echilibrarea bugetului. [5]
De asemenea, Andrei Pippidi ne prezintă capitala din perspectiva unor români cum ar fi Nicolae Iorga, Mihail Sadoveau sau,așa cum putem observa în fragmentul următor, Tudor Vianu (paginile 65-73) :
[…] Întrebările despre dezvoltarea Capitalei Vianu a început să și le pună în 1919 […] Haoticul amestec de stiluri pe care-l constata în 1938, într-o perioadă de năvalnică înnoire a centrului, și mulțimea zdrențăroșilor care trăgeau de mânecă trecătorul ca să cerșească sau să vândă ziare i-au întărit năzuința spre o ordine guvernată de rațiune și însuflețită de respectul pentru om. […] Cuvintele sale răsună și azi ca un aventisment care nu trebuie nesocotic: „Bucureștii se găsesc într-un moment important al transformării lor și, după felul în care ne vom pricepe a le da forma menită să înfrunte secolele, vom merita de la urmași dragostea și admirație sau dezaprobarea lor.”[6]
Istoricul continuă și seria de reproșuri adresate autorităților locale care nu acționează așa cum ar trebui. Cele două volume îi poartă, parcă, pe cititori într-o altă lume, pe care nu o poți vizita doar prin lectură. Iar la finalul lor conștientizezi, de fapt, importanța trecutului:
Când n-ai construit tu, e ușor să dărâmi! Vedem asta pretutindeni în jurul nostru. Lipsa de orice respect față de munca celor dinaintea noastră. Nu știu dacă e o trăsătură a „omului nou” , dar s-a accentuat în ultima vreme. S-a întrecut măsura![7]
Nu contează că nu te-ai născut în București, până la urmă, odată ce ai ajuns aici, fie și pentru o singură zi, orașul devine o parte din călătoria ta, așa că merită respectat, apărat, iar povestea sa merită spusă. Oamenii precum Andrei Pippidi ar trebui ascultați mai des, până nu e prea târziu, pentru că va veni o zi când cei ce încă mai cunosc istoria Bucureștiului vor deveni, la rândul lor, un capitol din trecut, iar atunci tot ce ne va rămâne vor fi aceste cuvinte scrise pe hârtie, cu speranța în suflet că poate cineva are să le ia în considerare. Trecutul nu îl putem schimba, oricât de mult ne-am dori acest lucru, dar încă mai putem schimba ceva la noi înșine pentru ca viitorul să nu mai să fie o imagine atât de sumbră.
Titlu: Case și oameni din București (vol. I, vol. II)
Autor: Andrei Pippidi
Editură: Humanitas
An: 2012
Pagini: 204, respectiv 304
[1] A publicat numeroase studii și cărți, precum: Tradiţia politică bizantină în ţările române în secolele XVI-XVIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, şi ediția a II-a, Editura Corint, Bucureşti, 2001; România regilor, Editura Litera, Bucureşti, 1994; Despre statui şi morminte, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
[2] Pippidi, Andrei, Case și oameni din București, vol I, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2012, p. 11.
[3] Ibidem, p.13.
[4] Ibidem, p.198.
[5] Pippidi, Andrei, Case și oameni din București, vol II, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2012, pp. 18-19.
[6] Ibidem, pp. 72-73.
[7] Pippidi, Andrei, Case și oameni din București, vol I, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2012, p. 109.