He who has learned that to exist as the individual is the most terrible thing of all will not be fearful of saying that it is great, but then too he will say this in such a way that his words will scarcely be a snare for the bewildered man, but rather will help him into the universal, even though his words do to some extent make room for the great. (Kierkegaard, ”Fear and Trembling”)
Am fost în această vară pentru prima oară în Vama Veche, într-un colț de țară minuscul, dar plin de oameni interesanți – cu preponderență tineri. La prima vedere mi s-a părut fascinantă. Multe lucruri pot speria: străzile mici, pe marginile cărora se găsesc cântăreții bizari, ce uneori își cerșesc (a se citi: „fac chetă”) banii de băutură sau de întors acasă, oamenii semi-dezbrăcați întinși pe trotuarele și-așa înguste, pirații reuniți într-un act al completei decadențe (sau doar la o sticlă de bere) ori clătinânzii-(uneori împerecheați)-de-pe-drumuri. Să fie acest loc predestinat libertinajului?
Probabil că cei mai mulți dintre noi știm că libertatea înseamnă să faci ceea ce vrei tu atâta timp cât nu încalci libertatea celorlalți, că libertatea e direct proporțională cu responsabilitatea, că uneori este cel mai cumplit lucru, că deciziile luate și alegerile făcute grație libertății ne fac adesea să transpirăm, să tremurăm până aproape de leșin sau să nu dormim nopțile. Unii poate că știu să își și contabilizeze libertățile fizice și psihice, inter și intra, să și le armonizeze. În fine, am putea vorbi de la obiectiv la subiectiv despre libertate, de la eu la celălalt ș.a. Ideea e că știm câte ceva despre acest concept – măcar la nivel discursiv – încă din copilărie, din desenele animate; eu nu-l voi uita niciodată pe unchiul Harry, care îi spune lui Peter Parker că odată cu puterile vin și responsabilitățile, sau pe Yoh, care îl învinge pe pretins-neînvinsul-Hao prin puterea deciziilor și concentrării fiecăruia dintre prietenii săi, precum și prin puterea sa, ce își are originea în modestie și seninătate, libere de seriozități constrângătoare. Urmează însă o întrebare – știm când să nu exagerăm în actul libertății?
Serile demențiale din Vamă, așa cum le-am găsit eu, vin să adâncească subiectul. Dansatori, seducători, prietenoși, indiferenți, inteligenți, timizi, extravaganți, fiecare – doritor de unicitate – își încearcă norocul. Șansa Vamei o asemăn cu destinul machiavellic. Un amalgam de posibilități aduse într-un cadru haotic, la marginea libertății, o mână de tineri luându-și lumea-n-cap. Într-adevăr, consider că e un loc în care se strâng puști sătui de ordinea (sau dezordinea) prezentă în societatea românească, care caută dezmeticire fix în mijlocul asfixierii conștienței, într-o solidaritate muzicalo-somnambulică. Și asta sună rău, așa-i? Dar eu nu prea cred asta. Poate este greu de înțeles fenomenul în adâncime, căci in extenso l-am asimila hipsterelii. Dar atât hipsterii, cât și credincioșii Vamei, sunt oameni – în fond – de calitate, care au șansele unei actualizări fructuoase pentru societatea românească. Ce le lipsește lor, nu știu, dar e posibil să îi lipsească societății ceva care să-i merite – așadar o lipsă a generației din urmă. Sau poate că tocmai această generație i-a creat și acum suntem cu toții în punctul așteptării.
Andrei Cornea[1], în savuroasa dumnealui pledoarie pentru luciditate – Miracolul – Despre neverosimila făptură a libertății – (în fapt, o expunere pesimistă a conceptului și implicațiilor practice ale libertății) vorbește despre libertate ca excepție, adică opoziție în fața mersului lumii. Analizează câteva exemple istorice, odată cu aceasta denunță istoricismul și oferă implicații asupra Lumii de azi, pe care o descrie ca stagnantă într-o libertate discursivă pe un substrat de superficialitate crescândă din partea majorității oamenilor. Cu vădită insistență, repetă de-a lungul lucrării următoarea temă: Eticul nu este natural, ba e chiar antinatural… natura este rinocerul.[2] În câteva puncte, metaforele sale plastice lasă un gust amar (viermi, rinoceri, pești împuțiți), ilustrând un autor scârbit de o situație de fapt, însă propria luciditate îi permite astfel să atragă atenția asupra unor probleme esențiale ale strașnicei noastre societăți, mai cu seamă asupra infantilizării omului contemporan prin soluțiile (jucăriile) principale pe care acesta le-a ales: media și shoppingul, iar ca urmare – refugiul sub tutela statului (cetățeanul cu jucăria, statul cu conducerea cetățeanului). Filosoful pune problema astfel: nu statul e cel responsabil pentru ordinea lucrurilor, ci aceia care i-au încredințat puterea și care îi derogă din ce în ce mai multe responsabilități, fenomen paralel cu o diminuare constantă a libertății generale.
Libertatea morală nu mai e la modă: când au fost plesniți de criză, din nou precum copiii și imaturii în general, cetățenii noștri au rămas năuci, apoi au alergat după explicații exterioare și contingente, dând vina pe oricine și orice, mai curând decât să privească către sine și către lipsa lor de maturitate responsabilă.[3]
[…] În orice situație, ceea ce se obține prin intervenționismul de durată al statului este „exproprierea” de responsabilitate a cetățeanului. Or, în absența responsabilității, libertatea devine o vorbă goală, indiferent dacă acel cetățean va fi prosper economic, ori nu.[4]
Astfel stând lucrurile, nu e greu de înțeles de ce unii tineri doresc altceva. Însă tipurile de tineri pe care îi vizez aici nu sunt majoritare, cum – în spiritul lucrării de mai sus – nimic valoros nu-i pregnant sau numeros. Hipsterii, rockerii, toți aceia diferiți au ajuns de curând, pe un val mediatic, în văzul tuturor. Au manifestat, unii chiar pișându-se pe vot[5], și-au spus păreri, de multe ori ferindu-se de poziții, au sfidat ordinea lucrurilor și s-au distrat pe această scenă denaturată a societății civile românești. Bătrânii îi privesc cu suspiciune, ceilalți tineri – cu dispreț, însă eu consider că există o forță de netăgăduit pe care o au aceștia, pe care încă habar n-au s-o folosească, dar care mâine ar putea intra, rapid sau lent, în scena socio-politică – nu din nefericire, ci spre deșteptarea libertății noastre adormite. De altfel, e printre puținele șanse pe care le are acest duium de indivizi pe care îl numim societatea românească.
Teodor Baconschi[6], nota cu puțin timp în urmă pe contul său de Facebook:
Mii de ani, normalitatea a fost definită de elita conducătoare. În relativismul post-modern, normalitatea are definiții variabile, aproape de la om la om. Asta exacerbează pluralismul și ne dă, fiecăruia în parte, o notă originală de țicneală legitimă.
Pe lângă nota de naivitate (zic eu) a acestei afirmații aforistice postate pe o rețea de socializare, se află, desigur, un adevăr ce provoacă melancolie. Nu pluralismul e de vină în democrația noastră, ci exagerarea de orice tip, inclusiv a pluralismului, căci dacă acesta legitimează țicneala (ori adevărul fantezist – vezi cazul de proporțiile realismului magic al lui Dan Voiculescu), atunci e clar că avem nevoie de o auto-limită.
S-ar putea încerca, astfel, înțelegerea acestei generații de tineri pe cât de pasionali, pe atât de pragmatici[7], pe cât de rezervați în fața mediului social în care nu au ales să trăiască, pe atât de dornici să experimenteze lucruri noi, originale. Pentru început, consider că trebuie plecat de la o poziție de ordin tragic. Să luăm exemplul lui Sisif și aparent ingrata cerință a lui Albert Camus, să ni-l închipuim pe Sisif fericit. În lucrarea sa despre tragic, Gabriel Liiceanu vine cu o scurtă lămurire:
[…] în ceea ce privește concluzia lui Camus „să ni-l închipuim pe Sisif fericit”, ea înscrie în mod nemijlocit întregul său demers într-o problematică nu a lui „ce este”, ci a lui „ce rezultă”.[8]
Or, dacă acești tineri trăiesc într-un mediu socio-politic pe care-l refuză la nivel practic și teoretic deopotrivă, fiind limitați totodată la a conviețui în el, ce le rămâne altceva decât supraviețuirea lui?[9] Schimbând iarăși registrul, îmi amintesc cu nostalgie o oră de filosofie din liceu, când profesoara spunea, pe un ton sfidător de normal, Credeți că Eminescu nu era fericit?. Analizarea vieții lui mi-o sugera mizerabilă, fiind lipsit de singura-i dragoste și scriind din nevoie și revoltă. Dar probabil că rămâne încă deschisă problematica acestui sisif-geniu-român.
Ca o concluzie, eu continui să cred că asumarea de poziții, dezbaterea cu raționament, uzul de metode factuale și viziunea politică (și toate efectele de pe scena politică aferente) sunt parte a următorului capitol socio-politic românesc. Mai mult (și poate paradoxal), consider că hipsterii ne pot învăța o fermecătoare lecție despre libertate, cu condiția să și-o conștientizeze mai întâi pentru sine[10].
[1]Andrei Cornea este un filosof, eseist, clasicist și istoric al artei. Scrie articole săptămânale în Revista22. Este cunoscut pentru traducerea lucrării Politeia (Platon) din greaca veche, printre alte traduceri. Câteva lucrări ale sale: Forme artistice și mentalități culturale în epoca romano-bizantină (1984), De la Școala din Atena la Școala de la Păltiniș (2004), Când Socrate nu are dreptate (2005).
[2] Andrei Cornea, Miracolul – Despre neverosimila făptură a libertății, ed. Humanitas, 2014, p. 144. Aici, rinocerul face referire la o natură greoaie, irațională, animalică, gri.
[3] Idem, pp. 195-196
[4] Idem, p. 199
[5] Vezi http://www.striblea.ro/de-vorba-cu-fata-care-se-pisa-pe-el-de-vot/ (accesat la 22.09.2014).
[6] Teodor Baconschi este un antropolog religios, teolog, diplomat și politician român. Fost ministru de externe al României (2009-2012), fiul lui A.E. Baconsky, acesta a scris o serie de lucrări de filosofie și eseistică creștină, printre care: Râsul Patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană (1996), Puterea schismei. Un portret al creștinismului european (2001), Creștinism și democrație (2010).
[7] Acesta e un cuvânt pe care l-am auzit, cu privire la tinerii de azi, de la Sorin Alexandrescu, într-o conferință A.R.C.E.N. la Humanitas de la Cișmigiu. Inițial m-a revoltat, nevăzând cu aceiași ochi grupul amintit, însă merită proba meditației.
[8] Gabriel Liiceanu, Tragicul – O fenomenologie a limitei și depășirii, Humanitas, București, 2005, p. 47
[9] Pusă în acești termeni, supraviețuirea sugerează ideea de revoluție, cu care nu sunt de acord, însă este modul în care văd fenomenul amintit.
[10] Despre riscurile ne-conștientizării, vezi http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/vladimir-tismaneanu-despre-snobismul-mesianic-vibranta-luciditate-lui-paul-zarifopol/ (accesat la 22.09.2014).