Parvenitul se târăşte de-a buşilea în faţa celor ce-i pot fi de folos
şi este obraznic cu cei de care nu mai are nevoie.
Aidoma paiaţei dintr-un balet, pare marchiz dacă-l priveşti din spate,
dar este bădăran dacă-l priveşti din faţă.

(Honoré de Balzac)

În ziua de 4 iulie 1776 a fost adoptată Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii, document prin care cele treisprezece colonii ale Marii Britanii din America de Nord s-au proclamat independente de Regatul Unit. La baza democraţiei americane, consacrată atunci, stă o frază simplă, ce îi aparţine lui Thomas Jefferson:

We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty, and the Pursuit of Happiness.

De atunci, teoria conform căreia toţi oamenii sunt egali nu numai că a fost preluată de toate constituţiile democratice, în diverse formulări, dar ea a fost folosită, în mod justificat, pentru a condamna acţiuni sau evenimente ce o încălcau. Preşedintele american Abraham Lincoln a amintit-o în celebrul discurs de la  Gettysburg, cu patru luni și jumătate înainte de victoria decisivă a armatelor Uniunii împotriva celor ale Confederației.

Four score and seven years ago our fathers brought forth on this continent a new nation, conceived in liberty and dedicated to the proposition that all men are created equal.

În 1848, Elizabeth Cady Stanton, celebră activistă socială americană, împreună cu alte persoane participante la mișcările timpurii de emancipare a femeilor, au prezentat și semnat Declarația sentimentelor, la adunarea ținută în Seneca Falls, New York, care conţinea o aluzie clară la momentul 1776.

We hold these truths to be self-evident, that all men and women are created equal.

Şi Martin Luther King Jr. a reafirmat fundamentul democrat, în cunoscutul I have a dream.

I have a dream that one day this nation will rise up and live out the true meaning of its creed: ”We hold these truths to be self-evident: that all men are created equal.

Într-o societate în care oamenii sunt din ce în ce mai împărţiţi în diverse categorii, în cele din urmă democraţia ajunge să fie interpretată diferit de fiecare individ, în funcţie de nevoile sau dorinţele personale. Toţi suntem egali, dar atunci de ce nu suntem toţi egali? La nivel practic, nimeni nu se naşte egal cu altcineva. Diferenţele dintre noi sunt încrestate adânc în ordinea socială, încă de la primul scâncet, iar pe măsură ce creştem noi şi lumea acestea se accentuează. Comparaţiile Africa-restul lumii sau sat-oraş sunt exemple întâlnite des pentru a demonta din temelii conceptul egalităţii universale, de drepturi sau de şanse. Iar oamenii o fac. O fac pentru că se nasc în ei frustrări, resentimente, pentru că se văd constrânşi la limitări impuse fără voia lor, pentru că îşi dau seama că sunt cu mult în urma altor semeni de-ai lor şi, în general, pentru că viaţa e prea dură pentru a fi trăită ca-n teorie. Şi, presupunând că ne-am naşte egali, ce s-ar întâmpla dacă am fi trataţi inegal?[1]  

Realitatea românească (pentru că pe aceasta o cunosc cel mai bine) ne arată frecvent o cale pe care o aleg oamenii care vor să fie egali cu cei din jurul lor, dar nu pot accepta ca autodepăşirea să vină doar prin forţele proprii. După ani şi ani petrecuţi prin săli de clasă, el, omul care a mers mai departe doar trişând, furând inteligenţă de la cei pe care îi crede, paradoxal, mai proşti, intrând pe sub pielea celor pe care, de fapt, îi dispreţuieşte pentru că, în adâncul său, ştie că sunt mai mari ca el, ajunge într-un punct aparent crucial în întreaga lui existenţă: examenul de Bacalaureat. Despre care ştie că îi poate fi piedică, dar nicio piedică nu e prea mare pentru el. Sau pentru banii părinţilor lui. Şi se descurcă. Şi nu doar că se descurcă, dar, la capăt de drum, se afişează rânjind sfidător, cot la cot cu alţii cărora şi la final li se văd cearcănele rămase în urma nopţilor nedormite.

Dacă realitatea nu e suficient de convingătoare, despre parveniţi[2] vorbeşte, într-o serie de exemple, şi literatura.

Dinu Păturică

Personaj al romanului Ciocoii vechi şi noi, aparţinând lui Nicolae Filimon, Dinu Păturică întruchipează tipul parvenitului de la începutul secolului al XIX-lea. Portretul sugestiv pe care i-l conturează autorul evidenţiază, de la început, trasăturile principale ale tânărului dornic să urce pe treapta cea mai înaltă a societăţii:

[…] un june de 22 de ani, scurt la statură, cu fata oacheşă, ochi negri, plini de viclenie, un nas drept şi cu vârful cam ridicat in sus, ce indica ambiţiunea şi mândria grosolană.

Acesta, după ce ajunge în casa postelnicului Andronache Tuzluz, iniţial ca ciubucciu[3], adoptă o poziţie supusă, umilă, deţinând arta disimulării care nu îi trădează nicio clipă adevăratele intenţii – dorinţa de îmbogăţire şi de ascensiune socială. Prin urmare, el reuşeşte să câştige încrederea lui Tuzluz, care i-o încredinţează spre supraveghere pe Chera Duduca, ţiitoarea postelnicului. Prin mijloacele sale perfide, Dinu Păturică o face pe aceasta să îi devină amantă, iar apoi complice în planurile sale de sărăcire a lui Tuzluz. Urmărindu-şi scopurile, personajul avansează în carieră, devenind vătaf de curte, apoi sameș[4], funcţie prin care se îmbogăţeşte rapid, în mod fraudulos. Ajunge mare stolnic şi ispravnic, iar succesele sale îi şterg orice fel de sentimente umane.

În cele din urmă, declinul lui Dinu Păturică apare la fel de repede ca ascensiunea sa. Grigore Ghica îl condamnă, în urma revoltei ţăranilor veniţi la palat ca să dezvăluie seria de nedreptăţi şi violenţe comise de ciocoi. Personajul e întemniţat la ocna părăsită de la Telega, unde moare de foame în chinuri.

În literatura română, Dinu Păturică este doar predecesorul parveniţilor ca Nae Caţavencu (O scrisoare pierdută) sau Stănică Raţiu (Enigma Otiliei), ceea ce ne poate duce cu gândul la o revenire constantă a acestui tip de caracter printre preocupările literare ale scriitorilor români, cei care, fără îndoială, se inspiră din realităţile cotidiene. Să fie tragic sau comic că, de secole încoace, ne tot privesc din vârf, în majoritate, astfel de oameni?

Georges Duroy

Literatura franceză ni l-a făcut cunoscut pe Julien Sorel într-o mai mare măsură decât pe Georges Duroy. Însă şi acesta din urmă urmează un parcurs asemănător, ce îl încadrează cu uşurinţă în categoria parveniţilor. Despre acest nouveau riche[5] scrie Guy de Maupassant, în romanul său, Bel-Ami, nume pe care Duroy îl va dobândi ca urmare a legăturilor sale amoroase folosite ca instrumente personale. După trei ani în serviciul armatei franceze în Algeria, începutul romanului îl găseşte lucrând de şase luni ca funcţionar în Paris. O întâlnire întâmplătoare cu Forestier, un prieten mai vechi, reprezintă şansa lui la o carieră ca jurnalist.

Mai întâi reporter, ocupându-se de evenimente neînsemnate, treptat devine editor-şef al ziarului la care lucrează, datorându-şi succesul soţiei lui Forestier, care îl ajută să îşi scrie primele articole, iar apoi să le modifice pe cele scrise de el, astfel încât să le ofere o mai mare credibilitate. În acelaşi timp, Madeleine Forestier, având relaţii în înalta societate, îşi pune cunoştinţele la dispoziţia lui Duroy, ceea ce îl transformă într-o parte activă a scenei politice. Ziaristul devine amantul doamnei de Marelle, o altă femeie influentă în societate, dar când Forestier moare, îşi dă seama de oportunitatea pe care i-o oferă viaţa, şi se căsătoreşte cu Madeleine, începând, din acest moment, să îşi semneze articolele cu pseudonimul Du Roy, pentru prestigiu.

Curând, căsătorit fiind, Georges începe o nouă relaţie, cu doamna Walter, soţia proprietarului ziarului, relaţie de care este cu atât mai mândru cu cât este primul amant al acesteia. Dar satisfacţia sa nu durează mult: începe să regrete decizia, se plictiseşte de femeie, nu poate scăpa de ea. În acelaşi timp, relaţiile cu propria soţie se răcesc, în cele din urmă Duroy descoperind-o pe Madeleine cu amantul ei.

La puţin timp după divorţ, acesta pune în aplicare planul de a se căsători cu fiica domnului Walter, spre disperarea mamei acesteia. Ascensiunea lui pe scara socială e o realitate sigură în momentul ceremoniei, iar Duroy simte, în sfârşit, că a ajuns printre oamenii importanţi ai societăţii. În timp ce se gândeşte la visul care tocmai i s-a împlinit, în minte îi reapare doamna de Marelle, singura amantă care îi plăcuse vreodată, singura care l-a iertat şi la care se poate reîntoarce oricând.

Dacă Dinu Păturică e învins de propriile sale alegeri, Georges Duroy atinge fericirea supremă în ultima pagină care îi e dedicată. Mai departe, sfârşitul său ni-l putem doar imagina, în funcţie de cât de pesimişti sau optimişti suntem, cât simţ de dreptate avem… sau câtă imaginaţie.

Cred că popoarele democratice au un gust natural pentru libertate. […] Dar au pentru egalitate o pasiune arzătoare, nestinsă, veşnică, de neînvins; vor egalitatea în libertate, dar, dacă nu pot s-o obţină, o vor la fel de bine şi în sclavie. (Alexis de Tocqueville, Democraţia în America)

În ce fel de lume nu s-ar naşte parveniţii? Probabil în societăţile egalitare utopice pe care şi le imaginau Toqueville sau Marx. Statele Unite reprezintă, pentru cel dintâi, esenţa democraţiei. Utopia lui Toqueville îl determină să minimalizeze chiar şi acele ezitări pe care le are în privinţa egalităţii americane:

Aproape toţi americanii trăiesc în bunăstare. […] În America, sunt puţini bogaţi. Nu doar averile sunt egale în America, egalitatea se extinde până la un anume punct şi asupra inteligenţei oamenilor.

Marx e mai radical în concepţii decât Tocqueville şi scindează societatea în două clase total opuse. Rezultatul aşteptat? Viitorul luminos, egalitatea instaurată de revoluţia proletară. În timp ce comunismul lui Marx s-a dovedit a fi un eşec, comunismul real s-a răspândit ca succes sângeros al celor care l-au propagat, dincolo de senzaţia de egalitate socială ce a existat, într-o oarecare măsură, la un moment dat.

Scara socială, concept creat tocmai ca mecanismele şi structurile ordinii sociale să funcţioneze astfel încât să nu ne prăbuşim într-un haos etern, ne spune, prin nume, că egalitatea deplină e o utopie. Câte trepte are însă scara socială? Şi pe câte dintre ele le putem urca fără să ne mutilăm în spirit? Căci la linia de start nimeni nu poate, nu are cum să pornească vreodată cu aceleaşi şanse, la fel de antrenat în competiţia oameni versus oameni.

Bibliografie:

Ciocoii vechi şi noi, Nicolae Filimon, Editura Gramar, 2012
Bel-Ami, Guy de Maupassant, Editura Art, 2011
Mitul democraţiei, Lucian Boia, Editura Humanitas, 2013


[1] Aristotel formulează o astfel de teorie în cartea a V-a din Etica Nichomahică: el spune că nedreptatea apare atunci când egalii sunt trataţi în mod inegal şi, de asemenea, atunci când inegalii sunt trataţi în mod egal.
[2] PARVENÍ, parvín, vb. IV. Intranz. 1. A ajunge, fără merite deosebite, prin mijloace neoneste sau printr-un concurs favorabil de împrejurări, la o bună situație materială, politică sau socială; a pătrunde într-o pătură socială înaltă; a se ajunge. 2. (Franțuzism) A reuși, a izbuti. – Din fr. parvenir. (http://dexonline.ro/)
[3] CIUBUCCÍU, ciubuccii, s. m. Slujitor care avea însărcinarea să umple și să aprindă ciubucul (1) domnului sau al boierilor. – Din tc. çubukçu. (dexonline)
[4] SÁMEȘ, sameși, s. m. 1. Funcționar administrativ din trecut, îndeplinind funcția de contabil, casier și strângător de biruri pe județ. 2. (Reg.) Administrator sau logofăt de moșie. – Samă + suf. -eș. (dexonline)
[5] http://www.merriam-webster.com/dictionary/nouveau%20riche, accesat la 3. 10. 2014

sursa foto