În dezordinea politică a României de azi, a devenit tot mai greu, aproape imposibil, pentru omul de rând să-și mai pună cu adevărat încrederea în oricare dintre reprezentanții săi, de la cel mai jos până la cel mai înalt nivel. În același timp, ne confruntăm cu o profundă criză a valorilor, care face și mai puțin vizibilă distanța dintre bine și rău, dintre decență și indecență, dintre simplitate și kitsch. Pe acest fundal, al deziluziei care, de la un punct, ajunge disperare, anii din urmă au aruncat în prăpastie un ultim leac: coroana regală. Așa a ajuns monarhia să fie una dintre cele mai dezbătute teme prin meleagurile noastre și, în același timp, una dintre acelea care împart societatea în două mari categorii, pro și contra. De fapt, în trei, căci mai sunt și aceia care ating fericirea zilnic, prin rețeta de succes a ignoranței.
Despre monarhie, nu ca soluție, ci ca reper, s-a discutat și sâmbătă, 18 octombrie, la librăria Humanitas de la Cișmigiu. Anul ăsta este anul Lucian Boia, spunea, la început, gazda evenimentului, Gabriel Liiceanu. Iar librăria, plină de oameni care stăteau și pe scaune, și în picioare, părea să îi dea dreptate. Semnele de întrebare de pe fețele eventualilor cârcotași/contestatari ai istoricului Liiceanu a încercat să le alunge afirmând că operele acestuia sunt opere literare, în aceeași măsură în care sunt cercetări istorice. E relativ ușor de înțeles de ce Lucian Boia prinde atât la publicul specializat în istorie, cât și la cel care vrea să o descopere ceva mai mult și să o înțeleagă mai ușor. Tocmai pentru că autorul scrie pentru ambele tipuri de cititori, pentru că permite accesul la informațiile oferite de el și acelora care văd, în general, acest domeniu, ca fiind greoi și încărcat de date, dar și acelora care, probabil, au și acum coșmaruri legate de orele de istorie din cadrul învățământului comunist și care și-ar fi dorit să o învețe altfel.
Noul volum al lui Boia, așa cum a fost el introdus și de Gabriel Liiceanu, este definit, nici mai mult, nici mai puțin, ca un dosar al monarhiei românești. În Suveranii României. Monarhia, o soluție? sunt prezentate atât parcursul istoric, cele opt decenii de monarhie din istoria României, cât și personajele centrale ale acestuia, personaje care au construit, de altfel, istoria modernă a țării și drumul european al acesteia. Carol I, cuplul complementar Ferdinand I-Regina Maria, Carol al II-lea, despre care Boia spune că avea cele mai mari calități și cele mai multe defecte, și, în cele din urmă, Mihai I, regele tragic, cum l-a numit gazda evenimentului, toți reprezintă și se unesc în paginile lui Boia într-o problematică fictivă pe care și-o pune acesta:
Ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost monarhia?
Răspunsul l-a oferit, după prezentarea făcută de Liiceanu, chiar autorul cărții, care nu vede, în lipsa monarhiei proclamate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, altă urmare decât aceea a unei istorii extrem de dezordonate, în care partidele politice, și implicit noi, ne-am fi sfâșiat.
România și-a găsit, prin monarhie, punctul de echilibru interior, apelând la un element exterior.
În același timp, referindu-se la gurile rele care îl plasează în diferite scenarii, Lucian Boia, cu umorul caracteristic, a reacționat, în râsetele publicului:
Eu am două incapacități, două handicapuri: nu sunt capabil să-mi aleg un subiect și să scriu un titlu.
Concluzia serii a fost, oarecum, una așteptată: istoricul a recunoscut că el nu oferă un răspuns la întrebarea din titlul cărții, cu atât mai mult cu cât nici cartea nu a fost scrisă pentru a trasa o direcție, monarhică sau republicană. Soluția nu stă însă în mâinile unui singur salvator, iar autorul a subliniat faptul că misiunea lui Carol I, deși nu a fost una ușoară, nu se compară cu ce ar însemna o astfel de misiune astăzi. În încheiere, convingerea istoricului e una singură: noi toți trebuie să facem ceva pentru a reclădi această țară.
Într-un București mai liniștit decât în restul săptămânii, lumea ieșea din librărie cu zâmbetul pe buze și, cred, mai îngândurată decât la sosire. Primul pas pe bulevardul la fel de încărcat de istorie ca momentele pe care tocmai le petrecusem printre cărți și oameni interesanți e unul determinat, cu o speranță ușoară pe care-o trag insistent după mine. Ridicând privirea spre cer, m-am dat totuși bătută în fața marilor afișe: cât de primăvăratică ar fi ea, toamna mea încă-i toamnă electorală.