Atingem pagini de carte cu mâini înfiorate de amintirea unei mângâieri. Trăim cu versuri în minte, ca niște șoapte către o destinație fixă, mereu aceeași. Cerem, în gând, poveștile personajelor ce-și duc luptele pe marile ecrane, păstrând în suflet dorul unei mari iubiri. Trecute sau viitoare. Avem senzația că paginile, versurile, filmele au fost create pentru noi și tânjim după emoția pe care ne-o dă fiecare dintre ele. Când, în final, ajungem să împărțim diminețile, nopțile și ceașca de cafea la doi, și din doi facem, până la urmă, unul, rezultatul e o certitudine aparentă: știm totul despre iubire.

Are totul o limită?

Atunci când se sting luminile și se trage cortina, se spune că ar fi bine să lași în urmă nu averi colosale, nici eroism epigonic, ci, mult mai simplu, o viață fără regrete. Utopie în toate sensurile, viața fără regrete implică anularea ființei tale: îți calci pe inimă de multe ori, faci compromisuri ca să ajungi unde îți dorești, ignori orice fel de piedică ce se încăpățânează să-ți stea în cale, fie imaterială, fie cu mâini și picioare, îți rupi promisiunile, îți scuzi vina sau neputința și trăiești cu ideea că tu contezi, înainte de orice. La sfârșit, acel nu regret nimic poate fi catalogat drept o manifestare egocentrică sau un ideal existențial pe care l-ai atins. Sau, așa cum tind să cred, o falsă sentință pe care ți-o pui singur, de frică.

În caz contrar, îți poți asuma regretele?

Poți alege să te salvezi de vinovății ascunse, arse de tine în tine, și să mergi mai departe, împăcat cu lucrurile pe care le faci, cu oamenii pe care îi ai. Să renunți la restul, să le dai drumul să se piardă prin veacuri, să ajungă la conștiințe mai puternice decât a ta, către încercări mai aprige.

Dar poți să-ți asumi regretul celei mai mari iubiri?

Ce que le jour doit à la nuit 2Ce que le jour doit à la nuit (2012), în regia lui Alexandre Arcady, bazat pe cartea cu același nume a Yasminei Khadra, e un film în care muzica se îmbină cu poezia, iar poezia cu tablourile celui mai mare pictor din toate timpurile: natura. Toate puse pe glasul inconfundabil al limbii franceze și pe fundalul Războiului Civil Algerian[1]. Younes, un băiat arab de nouă ani, este dat, din cauza sărăciei familiei lui, în grija unchiului său. Aici, el este rebotezat Jonas și, după o copilărie lipsită de griji, leagă prietenii deosebite cu alți tineri francezi. Liniștea zilelor sale este întreruptă de apariția lui Émilie, pe care tânărul o mai întâlnise cândva, cu mulți ani înainte. Cei doi se îndrăgostesc, dar, pentru că îi face o promisiune mamei fetei, Jonas e incapabil să-și trăiască iubirea.

Celui qui passe à côté de la plus belle histoire de sa vie n’aura que l’âge de ses regrets et tous les soupirs du monde ne sauraient bercer son âme…[2]

Filmul surprinde relațiile dintre francezi și arabi, lupta acestora din urmă pentru independență, dar și dublele aspecte ale iubirii. Astfel, în timp ce dragostea lui Jonas pentru țară triumfă, cu riscul de a-l rupe de prieteni, dragostea pentru Émilie este tulburată de orgolii rănite, de greșeli ale trecutului, de o onoare ieșită din comun, care nimiceşte o poveste emoționantă înainte ca ea să înceapă.

Când Jonas se hotărăște să își schimbe destinul, e deja prea târziu. Rămâne în urmă doar amintirea cuvintelor nespuse, a privirilor tăinuite, a visurilor ucise de nestatornicia vremii. Rămân regretele. Până la sfârșit. Poți da vina pe conspirații ale universului când pierzi lucruri pe care le-ai fi putut face, oameni pe care i-ai fi putut avea, dar Jonas face alegeri pe care și le asumă, cu inima frântă: cuvântul dat, mai presus de orice, libertatea femeii pe care o iubește, fericirea ei, chiar dacă disimulată.

Ce que le jour doit à la nuit e un film impresionant și dramatic, la finalul căruia nu știi ce durere e mai mare: a poveștii în sine, a neîmplinirii celor doi, sau durerea pe care o simți tu, omul, de fiecare dată când trăiești iubirile altora și încerci să rupi jumătăți din ceruri senine și să le unești într-un happy-end tipic, pe care să-l dăruiești mai departe. Dar când la mijloc stă sacrificiul, rar și mereu sfâșietor, mâinile îți sunt legate, cerurile nu se pot desprinde. Realitățile tragice ale filmului, ca și ale vieții, pot să te uimească dacă nu ești pregătit pentru certitudini clare și triste: nu știm nimic despre iubire.


[1] Războiul din Algeria, cunoscut și ca Războiul Algerian de Independență sau Revoluția Algeriană, a fost un conflict armat, desfășurat  între 1 noiembrie 1954 și 19 martie 1962, care a avut loc în Algeria, colonie franceză din 1830, și care a avut ca rezultat obținerea independenței țării față de Franța, la 5 iulie 1962.
[2] „Omul care lasă să-i scape dragostea vieții lui va ajunge singur cu regretele sale și toate suspinele lumii nu-i pot aduce alinare sufletului…”

surse foto: 1, 2