Am început să cânt la pian dintr-o întâmplare sau cel puţin aşa spun eu. Ai mei şi-au dorit ca fiica lor să aibă o cultură generală bogată, iar aici se încadrau şi noţiuni de bază de muzică clasică, în special pian. Cu toate acestea, ce s-a petrecut în următorii 8 ani de la Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Constantin Brăiloiu” nu au fost o întâmplare, ci mai degrabă o alegere…

Mi-am amintit de toate aceste momente de demult în clipa în care primul concurent pe care l-am urmărit în Etapa I a Concursului George Enescu a păşit pe scenă. Corect îmbrăcat, cu o ţinută artistică impecabilă, el mi-a amintit de scurta mea „carieră” (dacă îmi este îngăduit să o numesc astfel), de emoţiile primilor paşi pe scenă. Fiori reci, mâini tremurânde, o memorie golită de toate notele pe care ar fi trebuit să le cânt în minutele imediat următoare. Totul pentru o secundă. Tracul de dinaintea interpretării. Totul dispărea atunci când îmi găseam poziţia comodă pe scaun, distanţa optimă faţă de clape şi pedale.

Aceleaşi emoţii le-am resimţit şi când mă plimbam pe holurile Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, în căutarea sălii de concurs. Prin uşile închise se auzeau tinerii exersând, încălzindu-şi încheieturile şi degetele, reluând de nenumărate ori bucăţile care le puneau probleme sau relaxându-se cu pasajele care le plăceau. Zeci de piane răsunau alături de un violoncel stingher. Bach era cel mai des invocat, fiind autor impus, şi nu la alegere ca Haydn, Mozart sau Scarlatti (pentru sonate), Chopin sau Liszt şi Debussy sau Skriabin. Îmi place să îmi amintesc de momentele în care profesoara mea de muzică îmi alegea piese pentru fiecare perioadă de evoluţie a muzicii clasice. Reprezentativ pentru perioada preclasică era atunci, ca şi acum, Bach, cu ale sale Preludii şi Fugi din Clavecinul bine temperat. De câte ori nu mi-am pierdut orice răbdare între atâtea armonii şi acorduri care necesitau o tehnică uneori mai avansată decât în cazul studiilor. Cât despre acestea din urmă, Czerny şi Chopin au fost alegerile cele mai dese. Surprinzător sau nu, Mozart şi Beethoven concurau pentru primul loc în topul preferinţelor mele în materie de sonate clasice. Ah, atâtea amintiri şi atâtea melodii…

Revenind însă la Concurs, în sală nu am găsit mulţi amatori de muzică. Câţiva „fani” şi prieteni ai interpreţilor, câţiva studenţi la Conservator şi pasionaţi ca şi mine. În total vreo 20 de amatori şi doritori de emoţie muzicală. Rând pe rând, fiecare concurent intra, îşi potrivea scaunul şi pătrundea în acel ritm interior necesar repertoriului său. Tehnici diferite, emoţii variate, sunete minunate – reţeta fiecărui interpret are specificităţile sale. Fiecare dintre ei comunicaînsă cu instrumentul – unul se apleca de parcă dorea să îi şoptească ceva, altul spunea o poveste corelându-şi mimica feţei cu mesajul muzical: îi făcea cu ochiul, îi zâmbea, ridica o sprânceană.

Două piane cu coadă, de un negru lucios, completează atmosfera impregnată de un aer boem. Descopăr cu bucurie şi cu oarecare nostalgie că simţul artistic greu căpătat nu m-a părăsit cu totul. Tresar de fiecare dată când aud un acord bine interpretat, iar un sunet prelung dobândeşte noi nuanţe pentru mine. Îndrăznesc să nu fiu de acord cu colega mea Iuno, care spunea că pianul nu atinge intensitatea unei emoții pe care o creează vioara (așadar și un strop mai puțin de patetism). Bineînţeles, este o părere subiectivă, însă instrumentele cu coarde au în ele o stridenţă a emoţiei care mă face să le plac, însă nu să le iubesc aşa cum iubesc sunetul calm şi cald al pianului. Tovarăşul meu pe care l-am părăsit pentru alte iubiri…

Vă recomand cu căldură şi cu emoţie stârnită de muzica interpretată de Cristian–Mihai Dîrnea, Yu Mi Lee, Sang-Wook Jung şi Dinu Alexandru Mihăilescu să mergeţi şi să îi ascultaţi pe tinerii care participă la Concursul George Enescu. Nu veţi regreta cele câteva minute de relaxare şi depăşire a cotidianului. Vă las mai jos o sonată care mi-a stârnit cele mai multe emoţii pe parcursul acestei seri petrecute la Conservator.

sursa foto