Deși timpul care a trecut nu ne mai permite să ne luăm ghiozdanele la spate și să pășim spre careul de elevi care așteaptă emoționați experiențele unui nou an școlar, data de 15 septembrie ne va aduce mereu aminte de prima noastră zi de școală, de acel început care a deschis un capitol foarte important al poveștilor noastre.

școalăAm ajuns la Liceul de Artă din întâmplare. M-am înscris cu o zi înainte de examenul de admitere. Am intrat printre primii zece fără vreo pregătire prealabiră și așteptam cu nerăbdare prima zi de școală. Aveam 8 ani, două codițe împletite, un bloc de desen și multe vise. Curtea liceului era plină de oameni, părea că tot orașul meu era acolo. Mă uitam cu frică la colegii mai mari, dar și cu admirație. Îmi doream să fiu mare. La un moment dat, directorul școlii a strigat catalogul clasei I B și ne-a invitat într-o micuță clasă de la etajul al II-lea. Am făcut cunoștință cu colegii și cu doamna învățatoare: o femeie micuță, slăbuță, cu păr scurt, blond și ochelari, pe care abia o mai vedeai din cauza buchetelor de flori de pe catedră. Băncile erau micuțe, pereții erau goi, iar noi eram la început de drum. La scurt timp clasa avea bănci noi, pereții erau decorați cu desene, iar eu începeam să cresc. (Claudia Coldaș)

școalăÎmi amintesc de prima zi și de primul an de școală fotografic. Eu, cu mama și tata, mergând pe aleea școlii și întrebându-i încă o dată care e data nașterii mele, să fiu sigură că am răspunsul corect în cazul în care voi fi întrebată. Eu în uniformă pepită, deși nu mai era tocmai obligatorie, trecând pe sub podul de flori făcut de colegii mai mari. Clasa în care m-am așezat în prima bancă. Am rămas acolo foarte puțin, pentru că eram trei așezate în acea bancă, în acea primă zi. Flori de ochiul boului peste abecedarul de pe bancă. O colegă care a ajuns mai târziu pentru că a greșit clasa. Dar purta o ie. Și apoi, la câteva luni după, prima fotografie oficială de școlăriță: încă tunsă scurt, m-am așezat și eu în banca în care au stat, pe rând, toți colegii mei. Având în față același caiet cu scris frumos, același stilou împrumutat, același ghiozdan colorat pe masa din spate.

A urmat peste câțiva ani o primă zi de liceu. Un careu într-o curte veche și apoi niște scări care păreau să ne ducă în pod. La facultate, creșterea în vârsta era deja evidentă, purtam tocuri și renunțasem la ghiozdan. De 1 octombrie anul trecut, la început de master, pe o vreme aproape de iarnă și după ce am renunțat la drumul cu metroul care avea întârzieri considerabile, am mers iar la deschiderea anului universitar. La intrarea în sală, m-am deghizat atât de bine în boboacă încât un și mai tânăr proaspăt student la Istorie a venit să mă întrebe dacă sunt și eu în anul I.

Cred că din toți acești ani a început totul. Când vine vorba despre planuri și socoteli – ce am făcut și ce îmi doresc pentru viitor –, începutul școlii a rămas pentru mine mai presus decât Anul Nou. Cu fiecare toamnă mai trec niște visuri pe lista lucrurilor de făcut în anul care se deschide, pentru mine, mereu în septembrie-octombrie. (Delia Tudor)

școalăAm copilărit la țară, astfel că și școala generală avea o însemnătate aparte. Eram acei copii care aveau timp să se cunoască între ei mai bine, de la începutul școlii, când își analizau hainele abia cumpărate, până la sfârșitul ei, când își aruncau ghiozdanele și se trânteau în iarbă, fericiți că școala s-a terminat. Acei copii care legau prietenii pe viață și completau clandestin oracole în timpul orei de germană, curioși să descopere cine pe cine place, dar mai ales dacă băiatul sau fata pe care o simpatizau plăcea sau nu pe altcineva. Nerăbdători și fericiți eram toți, indiferent de vârstă. Sau neastâmpărați, cum obișnuia să spună domnul diriginte, profesor de română. Eram toți mici, deși ne credeam mari. Sau cel puțin asta ne spunea orgoliul lăuntric, constatând că în fiecare toamnă suntem mai mari decât cei așezați în stânga noastră, deși continuam să rămânem mai mici decât cei din dreapta.

Ce îmi amintesc cu drag din fiecare an este sentimentul unui continuu început și al dorinței de schimbare în fiecare dintre aceste începuturi. Știam că sunt mică, în aceeași măsură în care conștientizam că sunt mai mare cu fiecare start. Primele zile de școală erau la fel în fiecare an, cu excepția faptului că, deși credeam că suntem altcineva, rămâneam în mare parte aceiași. Până într-o zi, când, începând un nou an, am constatat cu stupoarea unui final că în timp ce în stânga erau toți, în dreapta nu mai era nimeni, nici măcar copilăria. (Beatrice Mituleci)

Seria de exerciții colective este coordonată de Teodora Vasile.

surse foto: 1, 2