În primul an de liceu am căutat să îmi fac prieteni cu care să-mi pot petrece timpul liber, îmi doream să știu că aparțin unui grup, însă totul s-a întors împotriva mea. Această dorință m-a făcut să mă pierd pe mine însămi; ajunsesem să mă gândesc prea mult la ce fac sau ce spun, doar pentru că îmi era teamă să nu fiu respinsă. Pur și simplu nu mai aveam personalitate, eram, mai degrabă, un prototip nereușit al prietenului perfect.
Primăvara lui 2009 a adus cu sine un nou început, când am văzut la televizor câteva secvențe dintr-o conferință de presă și am recunoscut imediat persoana cu păr negru și ochelari de soare. Era Michael Jackson (29 august 1958 – 25 iunie 2009). Era mai bătrân față de cum mi-l aminteam eu din copilărie, dar cu același zâmbet pe buze. Dorul de scenă, dorința de a arăta copiilor săi, deja suficient de mari, dar și fanilor că încă era The King of Pop l-au făcut să accepte să susțină 50 de concerte ce trebuiau să înceapă în vara aceluiași an. Pe 5 martie 2009, Michael anunța, în conferința de presă de la O2 Arena din Londra, că va organiza un ultim turneu ce avea să poarte numele This is it:
These will be my final show performances in London. This will be it, this is it, when I say this is it, it really means this is it […] This is the final curtain call. I’ll see you in July.
În acea clipă, ascultându-l cum vorbește lumii, mi-am adus aminte cât de multe bârfe, scandaluri, ciudățenii auzisem despre el. Cu toate acestea, nu s-a schimbat, nu și-a negat ideile sau conceptele despre viață doar ca să placă mai mult fanilor, din contră, a fost mereu sincer cu cei din jur.
M-am așezat la birou și am decis să îl (re)descopăr pe Michael Jackson. Toata ziua i-am ascultat melodiile și am vizionat diverse documentare în care își povestea viața. Vorbind despre prietenii săi, cum ar fi Diana Ross sau Liz Taylor, mărturisea că aceștia nu au fost numeroși, însă i-au fost alături la nevoie. O altă prietenă la fel de dragă și a cărei dispariție prematură l-a afectat foarte mult a fost Lady Diana. Michael își amintea că o cunoscuse înaintea concertului din Londra din cadrul turneului Bad și că, la auzul veștii că prințesa va face parte din public, hotărâse să nu cânte piesa Dirty Diana, pentru ca Lady Di să nu se simtă ofensată. Prințesa a primit cu tristețe vestea, spunându-i că era una dintre piesele sale favorite, și astfel avea să înceapă prietenia lor.
Asta m-a făcut să mă întreb: cine îmi sunt prieteni pentru cine sunt eu cu adevărat? De fapt, citind despre viața lui Michael Jackson, am început să îmi pun întrebări despre propria mea viață, iar răspunsul mi l-a oferit tot el, indirect, prin intermediul unui discurs din 2001, când a fost invitat să vorbescă la Oxford University. Nu am putut să nu remarc modestia cu care își începuse discursul, considerându-se onorat să se afle în acea instituție prestigioasă, amintind ce personalitați remarcabile mai fuseseră acolo înaintea sa:
Thank you dear friends, from the bottom of my heart, for such a loving and spirited welcome, and thank you, Mr. President, for your kind invitation to me which I am so honoured to accept. I also want to express a special thanks to you Shmuley, who for 11 years served as Rabbi here at Oxford. […] I am humbled to be lecturing in a place that has previously been filled by such notable figures as Mother Theresa, Albert Einstein, Ronald Reagan, Robert Kennedy and Malcolm X. […] As I looked around Oxford today, I couldn’t help but be aware of the majesty and grandeur of this great institution, not to mention the brilliance of the great and gifted minds that have roamed these streets for centuries. The walls of Oxford have not only housed the greatest philosophical and scientific geniuses – they have also ushered forth some of the most cherished creators of children’s literature, from J.R.R. Tolkien to CS Lewis.
M-a impresionat faptul că ș-a asumat rolul de reprezentat al unui generații care nu a știut cu adevărat ce înseamnă să ai o copilărie normală, arătându-ne și partea mai puțin plăcută a unei vieți trăite pe scenă:
Tonight, I come before you less as an icon of pop (whatever that means anyway), and more as an icon of a generation, a generation that no longer knows what it means to be children.
All of us are products of our childhood. But I am the product of a lack of a childhood, an absence of that precious and wondrous age when we frolic playfully without a care in the world, basking in the adoration of parents and relatives, where our biggest concern is studying for that big spelling test come Monday morning. Those of you who are familiar with the Jackson Five know that I began performing at the tender age of five and that ever since then, I haven’t stopped dancing or singing. But while performing and making music undoubtedly remain as some of my greatest joys, when I was young I wanted more than anything else to be a typical little boy. I wanted to build tree houses, have water balloon fights, and play hide and seek with my friends. But fate had it otherwise and all I could do was envy the laughter and playtime that seemed to be going on all around me.
Există și o frază care mi-a rămas adânc imprimată în memorie, ce m-a făcut să îmi pun multe întrebări, și pe care, de atunci, am considerat-o un motto personal:
If you enter this world knowing you are loved and you leave this world knowing the same, then everything that happens in between can be dealt with.
Și astfel, o elevă de clasa a IX-a ajungea să se întrebe ce făcea cu viața sa, pe care simțea că o irosise până atunci. Am realizat că, mai mult decât orice, vreau să-mi scriu povestea, fără să îmi pese ce vor spune prietenii, ci să mă concentrez doar pe ce îmi doresc cu adevărat:
Mi-am dorit întotdeauna să fiu în stare să spun povești, știți, povești care izvorau din sufletul meu. Mi-ar plăcea să stau așezat lîngă un foc și să le spun oamenilor povești – să-i fac să „vadă” ce le zic, să-i fac să plîngă și să rîdă, să-i plimbi afectiv oriunde pe aripile unor aparențe simple și înșelătoare precum cuvintele.[1]
Chiar dacă nu l-am cunoscut și eram mult prea mică să îl fi văzut pe Michael Jackson când a venit în România[2], m-am regăsit de multe ori în versurile sale sau în poeziile scrise în Dancing the Dream:
Love is a funny thing to describe. It’s so easy to feel and yet so slippery to talk about. It’s like a bar of soap in the bathtub — you have it in your hand until you hold on too tight.
Some people spend their lives looking for love outside themselves. They think they have to grasp it in order to have it. But loves slips away like that wet bar of soap.
Holding on to love is not wrong, but you need to learn to hold it lightly, caressingly. Let it fly when it wants. When it’s allowed to be free, love is what makes life alive, joyful, and new. It’s the juice and energy that motivates my music, my dancing, everything. As long as love is in my heart, it’s everywhere.
Așteptam cu nerăbdare vara, pentru a vedea ce punea la cale Michael Jackson. Nimeni nu bănuia că This is it va căpăta, în doar trei luni, un alt înțeles, ca și cum Michael și-ar fi prevăzut sfârșitul. Câteva săptămâni și turneul urma să înceapă, repetițiile erau în toi, iar starul pop părea mai în formă ca niciodată. Știrea că legendarul Michael Jackson a murit la 50 de ani în urma unui stop cardiac a făcut înconjurul lumii. Există momente în istorie care rămân în mintea ta chiar dacă nu ești implicat direct, iar această zi pare a fi una din ele. O planetă întreagă s-a oprit în loc o clipă încercând să conștientizeze ce se întâmplase, căutând răspunsuri, explicații care nu au venit nici în ziua de azi. Ceremonialul din 7 iulie a fost cel mai urmărit eveniment al anului, regele fiind condus pe ultimul drum de către familie, prieteni și fani.
Și-a dorit o revenire și chiar asta s-a întâmplat, dar nu așa cum și-ar fi închipuit. The King of Pop a renăscut din propria cenușă – albumele sale au început din nou să se vândă, muzica lui a început să se audă peste tot, oamenii l-au (re)descoperit pe Michael Jackson.
La puțin timp după moartea sa, ultimele imagini de la repetiții au fost puse cap la cap într-un un film documentar ce a avut premiera în octombrie 2009: Michael Jackson’s This Is It (r. Kenny Ortega). Filmul are o semnificație dublă: în primul rând sunt ultimele imagini cu Michael în viață, făcând ce știa el cel mai bine, și, în al doilea rând, ne arătă ce înseamnă, de fapt, un concert. Vizionând filmul realizezi că în spatele celor câteva minute de care noi, spectatorii, ne bucurăm, se află luni întregi de muncă, o echipă de oameni pasionați și că nici măcar Michael Jackson nu ar fi fost megastarul pe care noi îl știm dacă nu ar fi avut în spatele său oameni talentați și muncitori.
Lumea nu a fost pregătită pentru This is it, totul a fost brusc, șocant, iar cicatricile mai au nevoie de timp să se vindece. Dar când este omul vreodată pregătit să spună adio? Michael Jackson a lăsat lumii povestea sa drept moștenire, o poveste pe care noi va trebui să o spunem mai departe. Poate că s-a lăsat cortina, dar amintirea este încă vie în sufletul oamenilor. Muzica lui se aude în continuare, pașii de dans sunt imitați la fiecare colț de stradă, iar cuvintele sale au rămas un punct de referință.
Iubire. Schimbare. Speranță. Inocență. Cuvinte simple care te fac să plângi și să râzi, cuvinte care construiesc povestea lui Michael Jackson.
[1] Jackson, Michael, Moonwalk (în română de Horia Gănescu) , Editura Venus, București, 1992, p. 19.
[2] În 1992, The King of Pop era primul cântăreț de talie internatională care venea în România, în cadrul turneului Dangerous, concert ce a fost inclus, la dorința artistului, pe DVD: Michael Jackson Live in Bucharest: The Dangerous Tour. Michael Jackson a vizitat, în acel an, Complexul de Servicii Sociale „Sfânta Ecaterina” din București, făcând o donație considerabilă pentru copii și ascultând emoționat cum aceștia, deși mici, îi cântau, așa cum știau ei, una din piesele compuse chiar de el: Heal the world. În timpul vizitei, Michael a aflat că prințesa Ecaterina Olimpia Caradja, în vârsta de 99 de ani, se afla în incinda complexului și și-a dorit foarte mult să o cunoască. Michael avea să revină în România și cu ocazia turneului History, în 1996.