Andreea Costenco despre arta contemporană ca formă de existență

Arta contemporană reprezintă un amalgam pe care, de cele mai multe ori, singurul care îl înțelege la prima vedere este artistul. Eu unul încă mai am nelămuriri față de ce reprezintă un tablou de la mine din casă, încă nu am reușit să îl descifrez. Dar cred că tocmai capacitatea artei contemporane de a te băga în ceață pentru o clipă reprezintă farmecul acesteia.

Totuși, ca să mă lămuresc despre ce înseamnă acest tip de artă, i-am luat un interviu Andreei Costenco, care la începutul lunii august a avut o expoziție, numită Atinge pământul și respiră aerul, la Muzeul Național al Țăranului Român. Andreea Constenco are o experiență de peste 10 ani ca artist și scenograf, primele sale experiențe datând încă din anul 2002. Andreea  și-a început visul, acela de a fi un nume în lumea artei, pe băncile Liceului de Arte „Nicolae Tonitza”, completându-și studiile cu o diplomă în Arte Plastice la Universitatea Națională de Arte București și apoi cu un master în scenografie – MA Scenography la Central Saint Martins Colege of Art and Design din Londra.

Cine este Andreea Costenco şi ce nu ştiu oamenii despre ea?

Andreea, în câteva cuvinte, e un călător, un aventurier, o fire expansivă, al cărui stil poate fi numit poate „baroc alternativ”. Am fost şi sunt un gen de explorator curios şi mereu în căutare de noi întrebări şi răspunsuri care s-au dovedit a fi, de cele mai multe ori, o poartă către noi întrebări. Îmi place să cred că sunt un om complex şi simplu în acelasi timp, un om al contrariilor altfel spus, din care reiese versiunea mea bună şi rea, frumoasă şi urâtă, dar pe care cu fiecare clipă şi experienţă încerc să o transform şi să o îmbunătăţesc. E greu de găsit o definiţie în câteva cuvinte, mai ales că fiecare dintre noi e, de fapt, un microunivers care se poate redefini şi reformula la nesfârşit, păstrând o esenţă divină şi de nepătruns. Cine sunt cu adevărat e o taină fascinantă, dar pe care cu fiecare etapă din viaţa mea încerc să o mai descopăr puţin, să o mai curăţ pe ici pe colo şi să reiasă o fiinţă îmbunătăţită şi luminoasă pentru mine și ceilalţi deopotrivă.

De unde pasiunea pentru pictură şi scenografie?

Imaginaţia a fost întotdeauna o componentă importantă a fiinţei mele şi acest mod de a fi, să-i spunem artistic, m-a călăuzit în toate experienţele mele. Un joc din copilărie a devenit un mod de a fi pentru mine şi sora mea care a devenit, de asemenea, pictor. Obişnuiam să ţinem spectacole pentru cei dragi, să scriem poezii sau să pictăm şi, fără să ne dăm seama, amândouă ne-am înscris la Tonitza. Iniţial m-am format în design vestimentar şi costum, însă profesorii şi pictorii întâlniţi în acea perioadă m-au încurajat să mă îndrept spre pictură. Pictura a fost o zonă de care am fugit mult timp – ştiam că este grea viaţa de artist, însă meseria asta avea să mă cucerească definitiv. Aşa că mi-am pus în mişcare toate abilităţile şi înclinaţiile artistice pentru a crea acea formă autentică de expresie ce poate transmite şi comunica unui public un mesaj constructiv şi hrănitor.

Amintindu-mi de pasiunea pentru teatru din copilărie, am căutat mereu să explorez pe teritoriul elementelor de teatru şi alte zone media şi astfel am încercat să le redefinesc sau să le integrez spaţiului pictural expoziţional. Aşa m-am înscris la Central Saint Martins College of Art and Design, unde, sub titulatura de MA Scenography, am întâlnit artişti din diferite medii: dans, regie, arhitectură, scenografie, pictură şi astfel a avut loc un dialog intercultural inedit. Colegii mei erau nu numai cu formaţii diferite, dar şi veniţi din colţuri diferite ale lumii. A fost o explorare fascinantă care mi-a întărit încrederea în abordarea personală şi m-a încurajat în curiozitatea de a experimenta, de a face, până la urmă, greşeli, dar tocmai din dorinţa de a explora şi a depăşi un nivel de înţelegere şi receptare a unei realităţi şi stil de abordare.

Cu acest background, pot spune că adevărata mea provocare a început. Cu mici proiecte, cu experienţe diferite pe care încerc să le dezvolt treptat, treptat în proiecte de mai mare amploare, în care să implic mai mulţi colaboratori din medii diverse şi astfel sper să creăm şi să ne dezvoltăm un limbaj artistic experimental şi original care să devină o hrană sănătoasă şi frumoasă pentru noi, spectatorii şi participanţii la astfel de evenimente. Sperăm să fim cât mai mulţi: un public tânăr şi adult care se reuneşte şi se identifică într-un soi de comunitate culturală alternativă.

Ce îţi place cel mai mult să pictezi?

Totul, orice. Îmi place să lucrez pe serii tematice, serii ce se dezvoltă în funcţie de preocupările mele din acel moment şi pe care încerc să le abordez cu o maximă seriozitate şi, chiar dacă folosesc ironii sau tot felul de jocuri, cu fiecare etapă îmi propun să-mi extind zona de expresie şi înţelegere. Astfel pregătesc materialul atât din experienţă proprie, cât și din documentare, studiu, urmând etapa în care îmi stabilesc, în funcţie de dominanta acelei perioade, nişte elemente cheie pe care încerc să le privesc ca pe o provocare, dar şi ca pe un proces de cunoaştere personală şi universală.

Dacă ar fi să dau o definiţie în termeni tehnici, am descoperit o predilecţie către o zona de suprarealism organic, cu acel touch de culoare şi interactivitate alăturat unui anumit tip de percepţie. Iar aici rezonez mai mult cu o zonă a literaturii: un absurd de tip Ionesco de cele mai multe ori, însă încerc să fac şi niste sărituri sau „plonjeuri” în personajele dostoievskiene, să spunem. E un pic pretenţios sa îmi pun o ştachetă aşa de înaltă, dar mi se pare necesară. Stabilind un raport de vecinătate privind mai multe stiluri (literare sau artistice) se poate realiza un progres, se pot dobândi noi etape de creaţie. Cel puţin eu asta cred. Astfel, acel suprarealism vizual se îmbină cu un realism de tip conceptual, ideatic. Se regăsesc uneori într-un dialog anume – îmi place să-i spun dialog abstract şi dadaist –, situaţie pe care o iau ca pe o provocare. Întotdeauna am urmărit cum în astfel de provocări se află diferite puncte de intersecţie între curente şi artişti şi pe această cale se păşeşte întocmai către acel dialog interdisciplinar şi expansiv ce poate oferi un nou limbaj, un mod de exprimare multifaţetat.

Dacă ai putea să pictezi un moment din viaţa ta care ar fi acela?

Cam tot ce pictez porneşte de la momente din viaţa mea, de la o percepţie personală asupra vieţii, asupra universului, a individului. Existenţa şi rolul nostru aici reprezintă pentru mine o mare sursă de mister şi, cum spuneam la început, exploratorul din mine doreşte să cunoască, să se dezvolte şi, de cele mai multe ori, să se minuneze. Uneori pare totul atât de simplu, şi totuşi e complex, dar aşa văd eu creaţia.

E o şansă extraordinară pe care cred că orice individ îşi doreşte să o cerceteze, pentru că numai prin încercarea de a pătrunde în profunzimile fiinţei poate un artist cumva să renască şi astfel să hrănească auditoriul cu un mesaj, să construiască o forma autentică ce poate are şansa, într-o bună zi, să se cristalizeze într-o operă trainică pentru generaţii… Darul imaginaţiei, al creativităţii şi al spiritului artistic pentru mine este infinit de bogat, cu o structură de o armonie uimitoare. Pentru că, după cum vedem deja cu toţii, lumea asta se îneacă uneori prea mult în materie şi trebuie să ne reamintim că suntem ceva mai mult de atât.

În perioada 3-11 august, Muzeul Naţional al Ţăranului Român a găzduit expoziţia de pictură Atinge pământul şi respiră aerul. în care au fost expuse lucrările tale. Ce înseamnă această expoziţie pentru tine?

Expoziţia Atinge pământul şi respiră aerul este rezultatul unei etape de cercetare şi explorare ce a durat aproximativ 2 ani. Cum spuneam şi mai sus, am hotărât cu ceva timp în urmă ca activitatea mea să se cristalizeze în serii şi proiecte tematice bine închegate şi delimitate. Spre exemplu, seria de faţă reprezintă un fel de explorare a percepţiei exterioare asupra modului în care spaţiul, mediul, experienţa exterioară îl modifică pe individ. Această etapă a venit în modul cel mai firesc ca o continuare a celei anterioare, Camino History Organic Structure, ce avea o explorare a microuniversului interior şi urmărea cumva poveştile din interior.

Îmi place foarte mult să-mi construiesc seriile ca un soi de poveste, ca nişte mici eseuri ce au un fir al lor care poate fi explorat şi cercetat sper, măcar, la unele dintre ele, într-un timp mai îndelungat. Din momentul în care aleg tema încep să construiesc şi povestea de ansamblu pe care, de cele mai multe ori, datorită experienţei mele alături de oamenii din teatru, o văd ca pe un soi de spectacol în care imaginile trăiesc alături de sunet, iar lumina este coordonată către un traseu bine ghidat, compoziţie care s-a manifestat adesea sub formă de instalaţie în care obiectul şi individul se extrag picturii şi au o participare în timpul real.

Călătoria mea e nu numai la nivel ideatic, ci şi stilistic – în fiecare serie se regăsesc alte elemente cromatice şi compoziţionale, uneori sunt influenţe ale diferitor curente şi artişti, alteori citate. Am decis în urmă cu mai mult timp să îmi ofer o libertate totală asupra acestui mod de abordare, în sensul în care din momentul în care aleg o tematică îi voi căuta cele mai bune şi coerente reprezentări pentru ea, şi chiar dacă pot exista diferenţe în abordare atât stilistic, cât și compoziţional, păstrez totuşi un fond, o cromatică, o tuşă ce le leagă pe toate şi care, reunite şi privite cu oarecare atenţie, formează un tot, un firesc, un întreg ce poate părea variat şi, cu un ochi atent, unitar.

Fiecare serie e o provocare şi ştiu ca voi evita cu fiecare abordare să mă repet pe mine. Pot să mă citez, dar să mă redefinesc în termeni prezenţi, căci eu sper într-o continuă evoluţie şi transformare. A mă repeta ar fi sinonim cu o abandonare şi o renunţare a căutării şi a dorinţei de dezvoltare, iar eu îmi doresc să-mi fie îngăduită transformarea. Chiar dacă nu sunt Picasso şi nu sunt de acord cu toată opera lui, modul lui de abordare mi se pare autentic şi real, trecerea prin numeroase curente şi forme stilistice nu l-au diminuat şi diluat, ci dimpotrivă, l-au întărit, definit şi redefinit şi, nu în ultimul rând, l-au încurajat să continue o căutare până în ultimul moment, cu mult curaj şi curiozitate.

Mi-aș dori să am acest soi de îndrăzneală şi curaj, să acord atenţie, să privesc din curiozitate până în ultima clipă şi, cu suportul şi susţinerea de care toţi avem nevoie, să depăşesc fiecare etapă cu delicateţe şi forţă, ca să rămân în zona contrariilor ce mă pot defini. Mi-aş dori mult să-mi păstrez acel soi de fragilitate şi forţă, pentru că în orice încercare cu toată gingăşia, dragostea şi echilibrul, fără un fel de tărie şi voinţă nu o să păşim prea departe. Încerc, cu toate acestea, să păstrez caracterul feminin în tablourile mele, caracter pe care mi-l asum cu toată candoarea şi sinceritatea. Acceptarea acestei dualităţi masculin-feminin mi-am asumat-o acum ceva timp şi nu aş dori să o schimb, chiar dacă poate mai târziu nu contează. Acum, aici, e o realitate.

În calitate de scenograf, care este cea mai frumoasă amintire legată de acestă pasiune?

Am numeroase experienţe frumoase şi pot să spun că fiecare din ele m-a îmbogăţit şi transformat. Însă, în acest moment, cea mai frumoasă amintire este realizarea acestei expoziţii. M-am regăsit pentru prima dată cu multă bucurie într-o expoziţie şi am simţit că de aici pot construi mai departe în plan simbolic numeroase alte proiecte.

Expoziţia a fost pentru mine o reîntâlnire cu un început care poate continua la nesfârşit. A fost primul proiect pe care l-am simţit cap-coadă şi am avut marea bucurie să se închege totul exact aşa cum mi-am propus. Am avut o echipa extraordinară la montat, alături de sunetul fabulos pregătit de Cătălin Creţu şi, nu în ultimul rând, a contat enorm spaţiul – sala Irina Nicolau este absolut superbă şi din prima clipa în care am văzut-o am ştiut ca numai acolo se poate expune pentru început seria. Sala avea tot potenţialul pentru instalaţia pe care nu eram foarte sigură cum aveam să o fac să plutească între pământ şi aer, dar cu tehnicieni buni şi prieteni fabuloşi s-a realizat şi a adus acea stare de plutire la MTR. Le mulţumesc, pe această cale, domnului Virgil Stefan Niţulescu pentru încrederea acordată şi echipei MTR pentru susţinere şi promovare, precum și unei prietene dragi.

Sper să mai reiau acest proiect şi în alte spaţii, mai ales că experienţa se simte şi se trăieşte în timp real, în timp ce fotografia e doar o arhivare statică şi cumva ruptă din context, dar foarte necesară în documentare şi pentru a face vizibil un proiect faţă de cei care nu au apucat să păşească în spaţiu şi să trăiască acea mişcare şi dinamică pe care eu am propus-o în raport cu tabloul.

Concluzia ar fi: veniţi şi vedeţi următoarele expoziţii, sau hai să creăm noi spaţii dinamice, ca o discuţie despre plutire spre viitor, hai să ne întărim unii pe alţii, să ne transformăm şi să acceptăm călătoria asta în timp real un pic altfel, îmbogăţită, artistică, mai concretă, plutitoare şi, de ce nu, iubitoare. Putem să ne trăim lumea asta aşa cum ne dorim cu adevărat, pentru că nu e asta imaginea pe care o avem depre lume, viaţă şi univers, aşa cum e acum, plină de bariere şi limite. Trebuie să păşim mai departe şi să descoperim fără oprire tot ce este de descoperit. Mottoul este foarte actual: „Credeţi, căutaţi şi veţi afla.”

Ce pasiuni mai ai, în afară de arta?

Din păcate sau din fericire, viaţa mea este legată în totalitate de artă, creaţie, frumos. Când călătoresc, fiecare aspect al existenţei este trecut printr-un filtru artistic. Sunt mereu în căutare de elemente noi, cu întrebări şi probleme, astfel că fiecare imagine e o scenă, un cadru şi se transformă şi nu numai. Necesară este şi partea de documentare, lectură, dar şi de explorare: mers în galerii, muzee, ateliere, am cunoscut artişti. E o forfotă şi o continuă cercetare în jurul meu, dar numai aşa se poate evolua şi se poate ajunge la performanţă, cel puţin aşa cred eu. Intuiesc că nu e o diferenţă foarte mare între modul de lucru al unui artist pictor, muzician, scriitor, actor sau cercetător. Orice om pasionat şi dornic să realizeze ceva, mă refer la acei oameni pentru care existenţa are un rost şi un ideal, munceşte încontinuu fără să simtă că munceşte, asta mai ales dacă se trezeşte în mijlocul nopţii lovit de inspiraţie.

Aşa că nu pot să spun decât că viaţa este pasiunea mea, a fi viu şi prezent în existenţă şi alături de cei din jurul meu pentru a putea înţelege, greşi şi îndrepta cu creativitate şi iubire artistică. Acolo unde există neputinţa de a oferi şi a dărui să existe arta care să vorbească şi să dăruiasca mai departe, că, în fond, de asta suntem aici, spun eu, să învăţăm prin transformarea noastră continuă să iubim şi să dăruim la nesfârşit.

Mai multe despre Andreea și arta pe care o creează găsiți pe site-ul său, aici.