Lumea cărților e una nesfârșită: îți oferă numeroase posibilități de a evada din cotidian și de a deveni orice îți dorești. Ce se întâmplă însă când lumea în care ajungi nu este una plină de bucurii, ci este mai degrabă o lume sfâșiată de neliniști, de tristeți, de dileme și drame? Copii al căror zâmbet dispare înainte de vreme și ale căror griji ajung să ia locul jocurilor copilăriei. Ce se întâmplă în acel moment?

Întrebarea aceasta mi-a revenit în minte atunci când am citit cartea Grădina, cenușa de Danilo Kiš (Editura Univers, 2010). Nu sunt o cititoare „fricoasă”, dacă pot să spun astfel, adică nu sunt genul de om care fuge de lecturile cu o anumită doză de dramatism și de tragism. Sunt cititorul care abordează toate genurile literare fără prejudecăți și tratează în mod similar și diferiții autori și oricare perioade. Faptul că unui prieten nu i-a plăcut o carte nu determină o reacție de aversiune preconcepută. Prefer să citesc un rezumat înainte de a-mi începe lectura și evit pe cât posibil criticile literare.

Grădina, cenușaCartea lui Danilo Kiš nu mi-a fost „vârâtă pe gât”, nu am primit-o cadou și nici premiu. Mi-am ales-o singură, pentru că îmi doream să citesc ceva diferit. Nu o poveste de dragoste clasică, nu o descriere a unor aventuri, nu orice fel de poveste nefericită. Am citit descrierea de pe site și mi-am spus: iată cartea pe care o caut. Lectura care avea să îmi vorbească despre Holocaust altfel, din perspectiva unui adult care își aduce aminte de copilărie. Fragmente dintr-o perioadă dramatică puse cap la cap, precum fragmentele unei oglinzi sfărâmate, după cum scria chiar în prezentarea online.

Prima impresie pe care mi-a făcut-o această carte a fost aceea a unui cufăr plin cu povești. Coperta maro – având o ilustrație ce reproduce o geantă de voiaj, cu o încuietoare și un ceas marcate distinct – mi-a adus aminte de tablourile lui Salvador Dali. Titlul era unul criptic, coperta la fel. Oare ce mă aștepta dincolo de ele, în cuvintele înșirate pe pagini?

În goana unei zile aglomerate, în zgomotul metroului, mi-am scos cartea din geantă și am început să citesc. Nu părea foarte atractivă, povestea fiind chiar banală în momentul respectiv. Un adult își rememorează amintirile din copilărie, câți alții nu au mai făcut-o înainte, îmi spuneam ironică… Totuși, am continuat să o citesc, pentru că nu îmi stă în fire să abandonez cărțile odată începute. Stop. Și de la capăt. Ajunsă acasă, am reînceput lectura. Mi se părea că pierdusem esențialul, că nu intrasem cum se cuvine în atmosfera cărții, așa că am decis să îi acord mai mult respect și să o citesc într-un mediu prielnic. Înțeleaptă decizie am luat, dacă stau bine să mă gândesc.

Cuvintele simple, înșirate în fraze puternice, care lasă cititorului o imagine clară asupra cadrului în care se desfășura povestea, m-au introdus într-o atmosferă îmbâcsită, plină de elemente vechi ce aminteau de vremuri mai bune. Perioada interbelică în casa familei Sam încerca să păstreze o oarecare aparență de bunăstare, însă capul familiei pare că uită de îndatoririle sale de întreţinător al copiilor. El se consideră în schimb un filosof și un geniu neînțeles și, în loc să lucreze la un ghid feroviar, se gândește să reunească în aceeași lucrare toate datele privitoare la călătorii. Realizează astfel o încercare grandioasă de a scrie un caleidoscop care aduce aminte cumva de Don Quijote, însă nu în căutarea unor aventuri cavalerești, ci a unora mai „pământești”. Abia spre finalul cărții, copilul reușește să înțeleagă întrucâtva spiritul aventurier al tatălui, care rămâne însă o enigmă:

Și iată-l, în sfârșit, pe tatăl meu în afara cadrului dramei și farsei al cărei scriitor, regizor și principal actor a fost, iată-l în afara oricărui rol, muritor de rând, vestitul cântăreț fără orga vocii sale, fără patetismul gesturilor sale, geniul dormind uitat de muzele și zeițele lui, clovn fără mască și fără nasul fals, în timp ce mantia și deja celebra sa recuzită zac aruncate pe scaun (…)

Copilul Andi face la rândul său descoperiri, însă nu încearcă să le încadreze într-o lucrare „de învățătură” pentru ceilalți. Moartea și echivalentul său cotidian – somnul –, iubirea și sexualitatea precoce sunt câteva dintre experiențele pe care Andi le trăiește și care compun acest bildungsroman atipic. Construcția personajului se face prin tușe nedefinite, personalitatea sa dezvăluindu-se prin ridicarea treptată a unui văl de umbră.

Așa cum spuneam, primul lucru pe care care Andi îl descoperă este moartea – acest final misterios al tuturor vieților, bune sau rele. Atunci când am citit fragmentul, mi-am dat seama că și eu am trecut prin aceeași stare atunci când am realizat că viața are un sfârșit. În mod similar, Andi descoperă și somnul, care pentru el reprezintă o taină asemănătoare, încercând să deslușească modul în care corpul și conștiența se pot pierde treptat și căutând prin diverse mijloace să prindă „îngerul somnului”.

Am ajuns în fața casei și m-am rezemat de perete. Priveam cerul, printre crengile desfrunzite ale castanului sălbatic. Era o zi obișnuită, ca toate celelalte zile. Și atunci, brusc, am simțit o teamă ciudată, o necunoscută până atunci greață și colcăială în intestine, ca și cum prin stomacul meu ar fi făcut ravagii uleiul de ricin. Priveam, printre pleoapele întredeschise, cerul, cum privea cel dintâi om, și mă gândeam că, iată, a murit unchiul meu, că acum o să-l îngroape și că n-o să-l cunosc niciodată. Stam împietrit parcă și mă gândeam că într-o zi va trebui să mor și eu. Simultan cu acest gând, care în prima clipă nici nu m-a descumpănit prea tare, pentru că mi-a părut incredibil, am înțeles, îngrozit, că și mama va muri într-o zi. Toate acestea s-au prăvălit dintr-o dată peste mine, într-o străfulgerare liliachie, doar o clipă, și judecând după neașteptata activitate a intestinelor și a inimii, am înțeles că este adevărat tot ceea ce, în primul moment, crezusem că e doar o bănuială. Această experiență îmi spunea fără prea multe ocolișuri că într-o zi voi muri și eu, și mama, și tata, și Ana, sora mea. Nu puteam să-mi imaginez cum anume o să moară într-o zi mâna mea, cum o să-mi moară ochii.

Aproape până la ultimele pagini ale cărții, familia Sam își caută un loc unde să locuiască în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. Andi caută fără încetare o cheie de înțelegere a tatălui său, cu fiecare zi cu care trece realizând cât de îndepărtată este aceasta. Greutatea cu care pare că înaintează povestea nu este cauzată de lipsa atractivității scriiturii, ci de un fel de „nod în gât” care te împiedică să parcurgi pașii pe scara descoperirii. Eduard şi Andi, tată și fiu, sunt, în cele din urmă, două fețe ale aceleiași monede – suflete stinghere și stingherite de o istorie mai puternică decât cea pe care și-o făuresc singuri. Căci Holocaustul nu apare sub forma unor militari care brutalizează și demonizează cadrul încărcat al copilăriei lui Andi. El se prefigurează sub forma pribegiei continue a familiei și prin frecventele plecări ale tatălui, prin întrebările fără răspuns și prin situația confuză în care Andi se dezvoltă.

Astfel, cu totul neprevăzut și pe neașteptate, această istorie, această skazka[1] [fabulă] devine tot mai mult istoria tatălui meu, istoria genialului Eduard Sam. Absența lui, somnambulismul lui, misionarismul lui, noțiuni private de contextul lor terestru și, dacă vreți, epic, materie fragilă asemeni viselor, marcată mai presus de orice de însușirile primordiale negative, toate acestea devin un fel de ţesătură densă, grea, materie cu greutate specifică total necunoscută. În fața ei cad în umbră istoriile egoiste, cele despre mama, despre sora mea și despre mine însumi, istoriile anotimpurilor și ale peisajelor. Toate aceste povești marcate de semnele terestrului și ale unui context istoric definit devin secundare, ca fapte istorice pentru a căror soartă nu ne mai facem griji: le vom nota fără grabă, în orice moment.

Am închis cartea oarecum tristă. Nu mă așteptasem să mă atașez atât de mult de Andi și de familia sa și de câteva ori chiar m-am întors și am recitit pagini la întâmplare. Grădina, cenușa nu a fost o simplă (auto)biografie – a fost o poveste de viață pe care am încercat să o înțeleg dincolo de aparenta liniște pe care o transmitea. Danilo Kis a reușit să îmi stârnească sentimente contradictorii prin intermediul acestei lecturi, îngreunându-mi distanțarea și detașarea de universul creat, astfel încât să-mi pot transmite impresiile mai departe.

Titlu: Grădina, cenuşa
Autor: Danilo Kiš
Editură: Univers
Colecţie: Romanul Secolului XX
An: 2010
Traducător: Ioan Radin Peianov
Pagini: 176


[1] Italic în original

surse foto: 1, 2