În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Japonia părea o țară ancorată în feudalism, așteptând cuminte să cadă pradă controlului unui imperiu colonial european. Shogunii conduceau cu o mână de fier, iar împărații se mulțumeau cu solemnul rol religios, însă lipsit de orice putere politică. Țara era măcinată de conflicte într-o epocă încă disputată între clanurile de samurai și luptătorii ninja. În același timp, în cealaltă parte a globului, S.U.A. și Europa Occidentală dominau lumea, apropiindu-se vertiginos de coastele nipone. Japonia, asemenea Chinei, refuza cu îndârjire să accepte orice fel de sistem politic de sorginte europeană. Totuși, chiar dacă Japonia a fost ferită de invaziile barbare, mai ales datorită poziției sale geografice, influența culturală a Chinei și a Europei nu a putut fi oprită.

Puteți citi și aici despre evoluția și tranziția culturală a Japoniei în Era Meiji.

Cum se explică atunci faptul că, de cel puțin două secole, Japonia nu încetează să surprindă și să uimească Lumea prin eficiență și stabilitate? Dar interesul constant al Lumii față de Țara Soarelui Răsare[1]? Cum, prin ce mijloace și cu ce resurse a reușit Japonia într-un timp istoric în care geografia politică și economică a Lumii se reașează, să poată depăși decalajele raportate la standardele dezvoltării impuse de epoca industrialismului și a liberalismului în general și să devină un actor principal, concurențial în plan economic și mondial?[2]

Sfârșitul shogunatului Tokugawa

Odată cu venirea europenilor în Japonia, aceștia au descoperit ceva neobișnuit: împăratul nipon nu semăna nici un pic cu monarhul tipic european. Yeiashu Tokugawa[3] a minimalizat cât de mult a putut puterea politică a împăratului, dar în același timp era conștient de faptul că fiul soarelului[4] și Curtea de la Kyoto sunt foarte prețioase și decorative, ca aurul și argintul[5].

Conducătorii militari și-au impus puterea printr-o centralizare forțată a Țării Soarelui Răsare și un set de reguli foarte stricte, care i-au adus la supunere pe toți daimyo.[6] Un edict al shogunului dat în 1635 avea să definească politica externă a imperiului pentru următorii 219 ani. Sakoku[7] însemna practic izolarea Japoniei de restul lumii. Orice nipon care încerca să părăsească țara era pedepsit cu moartea, iar creștinismul și prezența străinilor erau interzise. Această politică a clanului Tokugawa a produs o stabilitate politică și economică țării, dar în același timp a condus imperiul într-un net dazavantaj în comparație cu marile forțe ale timpului. În 1844, într-o scrisoare[8] adresată shogunului, William al II-lea, regele Olandei, a avertizat pe niponi că politica externă a Japoniei o poate duce într-o situație asemănătoare cu cea a Chinei, într-o stare de supunere economică față de imperiile coloniale. Regele olandez insista asupra faptului că acest război[9] a fost un dezastru pentru China și asemenea dezastre amenință acum Japonia. Shogunul și împăratul au fost sfătuiți să accepte deschiderea Japoniei și o abordare mai liberală a comerțului extern. Liderul Tokugawa s-a consultat cu cei mai importanți daimyo și chiar cu împăratul, acceptând în cele din urmă comerțul cu străini. Decizia liderului militar de a se sfătui cu nobilii a fost percepută ca un semn de slăbiciune, până atunci acesta luând toate deciziile majore fără a cere sfatul nimănui. Shogunatul, slăbind și părând incapabil de a rezista străinilor, își apropria astfel sfârșitul.

În primăvara anului 1854, Perry a revenit[10] însoțit de o puternică flotă și a încheiat cu bakufu[11], pe 31 martie, Tratatul de prietenie nipono-americană, care prevede, printre altele, dreptul de a cumpăra mărfuri din porturile deschise și stabilirea unui consulat american la Shimoda.

Odată deschisă calea, negociatorii englezi, ruși, francezi și olandezi care i-au urmat lui Perry au avut motivații mai mult strategice și politice decât economice. Ei aveau să semneze, în același an, tratate asemănătoare cu cel încheiat pe 31 martie, la Kanagawa, determinând astfel ieșirea Japoniei din izolare. Aceste tratate au marcat însă și declinul Tokugawa.[12] Shogunul este forțat de împrejurări să adere la planul oligarhilor niponi de a expulza toți străinii din țară și de a reveni la o politică asemănătoare cu Sakoku. Atunci când acesta nu reușit să îndeplinească aceste cerințe, au izbucnit simultan mai multe revolte.

În februarie 1866, la o întâlnire a marilor clanuri, s-a decis răsturnarea regimului bakufu și restaurarea puterii imperiale și a gloriei țării. Ultimul shogun, Yoshinobu Tokugawa, a fost forțat să demisioneze, iar noul guvern imperial urma să se afle sub conducerea directă a împăratului Mutsuhito. Acest moment avea să devină cunoscut sub numele de Restaurația Meiji.

Era reformelor

Împăratul Meiji și guvernul său au dorit o modernizare rapidă a Japoniei pentru a prinde cât mai repede din urmă Occidentul.

De altfel, două sloganuri ale epocii reflectau respectiva stare de spirit, rezumând în esență această opțiune: Japonia, țară bogată și armată puternică – pentru a fi capabilă să ridice capul la nivelul țărilor occidentale – și Asimilați tehnologia occidentală, menținând spiritul japonez – ceea ce se traduce prin luați Occidentului tot ce îi dă forță, fără a-i lua însă și sufletul, fapt care denotă preocuparea excesivă pentru prezervarea identitară.[13] Din antioccidentali, japonezii s-au metarmofozat rapid în proccidentali. Noua Japonie era exponenta celei mai remarcabile transformări realizate vreodată de un popor într-un timp atât de scurt[14].

Numeroși studenți și oameni politici au fost trimiși în S.U.A. și Europa pentru a se familiariza cu tehnologia. Aceștia erau atrași în special de tehnica militară. Japonezii erau uimiți de ospitalitatea străinilor deși, până nu demult, 7-8 din 10 japonezi se gândeau la barbari ca la niște cai sau câini.

Yamagata Aritomo[15] adoptă modelul german în armată, iar Codul civil suferă influențe franceze și germane. Modelul de organizare a marinei (1869) este reprodus de la britanici, iar de la francezi au fost preluate învățământul primar (1872), modul de funcționare a poliției (1874) și sistemul juridic (1872). Aceste reforme s-au modificat în funcțiede prototipul pe care guvernul îl considera cel mai adecvat pentru societatea niponă . De exemplu, în 1879 modelul de învățământ primar francez a fost înlocuit cu cel american. Constituția adoptată în 1889 transforma Japonia într-o monarhie constituțională, deși aceasta îi conferea puteri sporite împăratului, specificând că acesta este sacru și inviolabil. Parlamentul era bicameral, primele alegeri având loc în iulie 1890.

În perspectiva implementării controlului administrativ, desființarea domeniilor feudale devine cu adevărat o miză, în condițiile în care menținerea lor echivala cu păstrarea imunității samurailor, care atacau pe plan local străinii, prejudiciind astfel întreg planul de reformare și modernizare.[16] În august 1871 au fost desființate domeniile feudale și țara era împărțită în prefecturi. Această reformă a afectat mai ales pe cei aprox. 2 mil. de samurai[17] care erau plătiți de către lorzii feudali. În 1876 a fost abolită casta samurailor, prin interzicerea purtării de săbii a celor care nu făceau parte din armată.

Sfârșitul shogunatului și refomele din perioada Meiji au dus Japonia pe calea modernizării. Imperiul cunoaște o perioadă de extremă evoluție economică și tehnologică, așa cum nu s-a mai întâlnit în nicio altă țară. În același timp, aceste reforme vor accentua tendințele naționaliste și expansioniste ale Țării Soarelui Răsare.

Continuarea aici.


[1]Italic în original
[2] Lucia Popa, Simona Drulă, Japonia EREI Meiji, Editura Universitară, București, 2009, p. 11.
[3] Întemeietorul dinastiei și Shogunatului Tokugawa, ultimul shogunat din istoria Japoniei.
[4] Pseudonim sub care era recunoscut împăratul.
[5] J. Mckay, B. Hill, A history of world societies, Houghton Miffin Co, Boston, 1988, vol II, p. 762.
[6] Seniori feudali care, asemenea celor europeni, dețineau mari proprietăți de pământ.
[7] Tărâm Închis
[8] http://human.kanagawa-u.ac.jp/kenkyu/publ/pdf/syoho/no45/4502.pdf, accesat la 10.05.2014.
[9] Primul Război al Opiului desfășurat între 1839 și 1842.
[10]Matthew C. Perry, comandor american,trimis al S.U.A. în Japonia pentru a negocia un tratat comercial.Înainte de succesul din 1854, a făcut o primă vizită în 1853, dar negocierile nu au provocat nici un rezultat.
[11] Termen desemnând instituția shogunatului.
[12] Lucia Popa, Simona Drulă, op. cit., p. 73.
[13] Ibidem, p. 87.
[14] R.R. Palmer, I. Colton, A history of modern world, New York, Knopf, 1995, p. 582.
[15] Politician, unul dintre cei mai importanți artizani ai reformelor.
[16] Lucia Popa, Simona Drulă, op. cit., p. 93.
[17] Număr estimativ, datând de la jumatea sec. al XIX-lea.

sursa fotoCeremonia de deschiderea a primului Parlament în 1890